Share

Tweet

Share

Share

Email

Comments

Mesajul Sfântului Părinte Francisc pentru a XXXVIII-a Zi Mondială a Tineretului – 26 noiembrie 2023

„Plini de bucurie în speranţă” (Rom 12,12)

Preaiubiţi tineri,

În luna august am întâlnit sute de mii dintre cei de vârsta voastră, provenind din toată lumea, reuniţi la Lisabona pentru Ziua Mondială a Tineretului. În timpurile pandemiei, în mijlocul atâtor incertitudini, am nutrit speranţa ca această mare celebrarea a întâlnirii cu Cristos şi cu alţi tineri să se poată realiza. Această speranţă s-a realizat şi, pentru mulţi dintre noi prezenţi acolo – inclusiv pentru mine -, a mers dincolo de orice aşteptare! Cât de frumoasă a fost întâlnirea noastră la Lisabona! O adevărată experienţă de transfigurare, o explozie de lumină şi de bucurie!

La sfârşitul Liturghiei de încheiere pe „Câmpia Harului”, am indicat următoarea etapă a pelerinajului nostru intercontinental: Seul, în Coreea, în 2027. Dar înainte de acea dată v-am dat întâlnire la Roma, în 2025, pentru Jubileul tinerilor, unde veţi fi şi voi „pelerini de speranţă”.

De fapt, voi tinerii sunteţi speranţa bucuroasă a unei Biserici şi a unei omeniri mereu pe cale. Aş vrea să vă iau de mână şi să parcurg împreună cu voi calea speranţei. Aş vrea să vorbesc cu voi despre bucuriile şi speranţele noastre, dar şi despre tristeţile şi neliniştile inimilor noastre şi ale omenirii care suferă (cf. Constituţia pastorală Gaudium et spes, 1). În aceşti doi ani de pregătire pentru Jubileu vom medita, mai întâi, asupra expresiei pauline „Plini de bucurie în speranţă” (Rom 12,12), pentru a aprofunda apoi pe cea a profetului Isaia: „Cei care speră în Domnul umblă fără să obosească” (cf. Is 40,31).

De unde vine această bucurie?

„Plini de bucurie în speranţă” (Rom 12,12) este un îndemn al Sfântului Paul adresat comunităţii din Roma, care se află într-o perioadă de persecuţie puternică. Şi, în realitate, „bucuria în speranţă”, predicată de Apostol, izvorăşte din misterul pascal al lui Cristos, din forţa învierii sale. Nu este rodul angajării umane, al isteţimii sau al artei. Este bucuria care derivă din întâlnirea cu Cristos. Bucuria creştină vine de la Dumnezeu însuşi, din faptul de a ne şti iubiţi de el.

Benedict al XVI-lea, reflectând asupra experienţei trăite la Ziua Mondială a Tineretului de la Madrid în 2011, se întreba: Bucuria „de unde vine? Cum se explică? În mod sigur sunt mulţi factori care acţionează împreună. Dar cel decisiv este […] certitudinea care provine din credinţă: eu sunt voit. Am o misiune în istorie. Sunt acceptat, sunt iubit”. Şi preciza: „Până la urmă avem nevoie de o primire necondiţionată. Numai dacă Dumnezeu mă primeşte şi eu devin sigur de acest lucru, ştiu definitiv: este bine ca eu să fiu. […] Este bine să exist ca persoană umană, şi în timpuri dificile. Credinţa ne face bucuroşi pornind dinăuntru” (Discurs adresat Curiei Romane, 22 decembrie 2011).

Unde este speranţa mea?

Tinereţea este un timp plin de speranţe şi de vise, alimentaţi de realităţile frumoase care îmbogăţesc viaţa noastră: strălucirea creaţiei, relaţiile cu cei dragi ai noştri şi cu prietenii, experienţele artistice şi culturale, cunoştinţele ştiinţifice şi tehnice, iniţiativele care promovează pacea, dreptatea şi fraternitatea, şi aşa mai departe. Însă trăim într-un timp în care pentru mulţi, chiar tineri, speranţa pare să fie marea absentă. Din păcate, atâţia de vârsta voastră, care trăiesc experienţe de război, violenţă, intimidare şi diferite forme de suferinţă, sunt chinuiţi de disperare, de frică şi de depresie. Se simt parcă închişi într-o închisoare întunecată, incapabili să vadă razele soarelui. Demonstrează asta în mod dramatic nivelul ridicat de sinucideri în rândul tinerilor în diferite ţări. Într-un asemenea context, cum se experimentează bucuria şi speranţa despre care vorbeşte Sfântul Paul? Riscă mai degrabă să prevaleze disperarea, gândul că este inutil a face binele, pentru că n-ar fi apreciat şi recunoscut de nimeni, aşa cum citim în Cartea lui Iob: „Unde este atunci speranţa mea? Cine a văzut speranţa mea?” (Iob 17,15).

În faţa dramelor omenirii, mai ales a suferinţei celor nevinovaţi, şi noi, aşa cum ne rugăm în unii Psalmi, îl întrebăm pe Domnul: „De ce?”. Ei bine, noi putem fi parte a răspunsului lui Dumnezeu. Noi, creaţi de el după chipul şi asemănarea sa, putem fi exprimare a iubirii sale care face să se nască bucuria şi speranţa şi acolo unde pare imposibil. Îmi vine în minte protagonistul filmului „La vita ? bella”, un tată tânăr care, cu delicateţe şi fantezie, reuşeşte să transforme realitatea dură într-un soi de aventură şi de joc, şi astfel îi dăruieşte fiului „ochi de speranţă”, protejându-l de ororile din lagărul de concentrare, salvgardând nevinovăţia sa şi împiedicând ca răutatea umană să-i fure viitorul. Dar nu sunt numai istorii inventate! Este ceea ce vedem în viaţa atâtor sfinţi, care au fost martori de speranţă chiar şi în mijlocul celor mai crunte răutăţi umane. Să ne gândim la Sfântul Maximilian Maria Kolbe, la Sfânta Iosefina Bakhita sau la Fericiţii soţi Józef şi Wiktoria Ulma cu cei şapte copii ai lor.

Posibilitatea de a aprinde o speranţă în inima oamenilor, pornind de la mărturia creştină, a fost evidenţiată în mod magistral de Sfântul Paul al VI-lea, când ne-a amintit: „Un creştin sau un grup de creştini, în sânul comunităţii de oameni în care trăiesc, […] iradiază în manieră foarte simplă şi spontană credinţa în unele valori care sunt dincolo de valorile obişnuite, şi speranţa în ceva care nu se vede şi care nu s-ar îndrăzni să se imagineze” (Exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi, 21).

„Mica” speranţă

Poetul francez Charles Péguy, la începutul poemului său despre speranţă, vorbeşte despre cele trei virtuţi teologale – credinţa, speranţa şi iubirea – ca despre trei surori care merg împreună:

„Mica speranţă înaintează între cele două surori ale sale mari şi nici măcar nu se observă. […]
Ea, cea micuţă, este cea care trage totul.
Deoarece Credinţa nu vede ceea ce este.
Şi ea vede ceea ce va fi.
Iubirea nu iubeşte ceea ce este.
Şi ea, ea iubeşte ceea ce va fi.
[…]
Ea este cea care le face să meargă pe celelalte două.
Şi care le trage.
Şi care îi face să meargă pe toţi”
(Il portico del mistero della seconda virtù [Porticul misterului celei de-a doua virtuţi], Milano 1978, 17-19).

Sunt convins şi eu de acest caracter umil, „minor”, şi totuşi fundamental al speranţei. Încercaţi să vă gândiţi: cum am putea trăi fără speranţă? Cum ar fi zilele noastre? Speranţa este sarea cotidianităţii.

Speranţa, lumină care străluceşte în noapte

În tradiţia creştină a Triduum-ului pascal, Sâmbăta Sfântă este ziua speranţei. Între Vinerea Sfântă şi Duminica de Paşte este ca un pământ la mijloc între disperarea discipolilor şi bucuria lor pascală. Este locul în care se naşte speranţa. Biserica, în acea zi, comemorează în tăcere coborârea lui Cristos în iad. Putem să-l vedem reprezentat în formă pictată în multe icoane. Ni-l arată pe Cristos strălucitor de lumină care coboară în întunericul cel mai profund şi îl străbate. Aşa este: Dumnezeu nu se limitează să privească zonele noastre de moarte cu compasiune sau să ne cheme de departe, ci intră în experienţele noastre de iad ca lumină care străluceşte în întuneric şi îl învinge (cf. In 1,5). Exprimă bine asta o poezie în limba sudafricană Xhosa: „Chiar dacă speranţele s-au terminat, cu această poezie trezesc speranţa. Speranţa mea se trezeşte, pentru că sper în Domnul. Sper că ne vom uni! Rămâneţi tari în speranţă, pentru că este aproape rezultatul bun”.

Dacă ne gândim bine, aceasta a fost speranţa Fecioarei Maria, care a rămas tare sub crucea lui Isus, fiind sigură că „rezultatul bun” era aproape. Maria este femeia speranţei, Maica speranţei. Pe Calvar, „sperând împotriva oricărei speranţe” (Rom 4,18), n-a lăsat să se stingă în inima sa certitudinea Învierii vestite de Fiul său. Ea este cea care umple tăcerea din Sâmbăta Sfântă cu o aşteptare iubitoare plină de speranţă, insuflând în discipoli certitudinea că Isus avea să învingă moartea şi că răul nu avea să fie ultimul cuvânt.

Speranţa creştină nu este optimism uşor şi nu este un placebo pentru creduli: este certitudinea, înrădăcinată în iubire şi în credinţă, că Dumnezeu nu ne lasă niciodată singuri şi îşi menţine promisiunea sa: „Chiar dacă ar fi să umblu prin valea întunecată a morţii, nu mă tem de niciun rău, căci tu eşti cu mine” (Ps 23,4). Speranţa creştină nu este negare a durerii şi a morţii, este celebrare a iubirii lui Cristos Înviat care este mereu cu noi, şi atunci când ni se pare că este departe. „Cristos însuşi este pentru noi marea lumină de speranţă şi de călăuză în noaptea noastră, pentru că el este «steaua luminoasă a dimineţii»” (Exortaţia apostolică Christus vivit, 33).

A alimenta speranţa

Când scânteia speranţei a fost aprinsă în noi, uneori există riscul să fie înăbuşită de preocupările, de fricile şi de pericolele vieţii zilnice. Dar o scânteie are nevoie de aer pentru a continua să strălucească şi să reînvie într-un mare foc de speranţă. Şi adierea dulce a Duhului Sfânt este cea care alimentează speranţa. Noi putem colabora la alimentarea ei în diferite moduri.

Speranţa este alimentată de rugăciune. Rugându-ne, se păzeşte şi se reînnoieşte speranţa. Rugându-ne, ţinem aprinsă scânteia speranţei. „Rugăciunea este prima forţă a speranţei. Tu te rogi şi speranţa creşte, merge înainte” (Cateheză, 20 mai 2020). A ne ruga este ca şi cum am urca la cote înalte: când suntem la pământ, adesea nu reuşim să vedem soarele, pentru că cerul este acoperit de nori. Dar dacă urcăm deasupra norilor, lumina şi căldura soarelui ne învăluie; şi în această experienţă regăsim certitudinea că soarele este prezent mereu, chiar şi atunci când totul pare cenuşiu.

Dragi tineri, când ceaţa deasă a fricii, a îndoielii şi a oprimării vă înconjoară şi nu mai reuşiţi să vedeţi soarele, luaţi-o pe cărarea rugăciunii. Pentru că „dacă nu mă mai ascultă nimeni, Dumnezeu mă mai ascultă” (Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Spe salvi, 32). Să ne luăm în fiecare zi timp pentru a ne odihni în Dumnezeu în faţa neliniştilor care ne asaltează: „Numai în Dumnezeu îşi află sufletul meu odihna: de la el este speranţa mea” (Ps 62,6).

Speranţa este alimentată de alegerile noastre zilnice. Invitaţia de a ne bucura în speranţă, pe care Sfântul Paul o adresează creştinilor din Roma (cf. Rom 12,12), cere alegeri foarte concrete în viaţa de fiecare zi. De aceea vă îndemn să alegeţi un stil de viaţă bazat pe speranţă. Dau un exemplu: în social media pare mai uşor să se împărtăşească ştiri rele decât ştiri de speranţă. Prin urmare, vă fac o propunere concretă: încercaţi să împărtăşiţi în fiecare zi un cuvânt de speranţă. Deveniţi semănători de speranţă în viaţa prietenilor voştri şi a tuturor celor care vă înconjoară. De fapt, „speranţa este umilă şi este o virtute care se lucrează – să spunem aşa – în toate zilele […]. În toate zilele este necesar să ne amintim că avem zălogul, care este Duhul, care lucrează în noi cu lucruri mici” (Meditaţie de dimineaţă, 29 octombrie 2019).

A aprinde lanterna speranţei

Uneori seara ieşiţi cu prietenii voştri şi, dacă este întuneric, luaţi smartphone-ul şi aprindeţi lanterna pentru a face lumină. În concertele mari, mii dintre voi mişcă aceste lumini moderne în ritmul muzicii, creând o scenă sugestivă. Noaptea, lumina ne face să vedem lucrurile în mod nou, şi chiar şi în întuneric iese în evidenţă o dimensiune de frumuseţe. Aşa este pentru lumina speranţei care este Cristos. De el, de învierea sa, viaţa noastră este iluminată. Cu el vedem totul într-o lumină nouă.

Se spune că atunci când persoanele se adresau Sfântului Ioan Paul al II-lea pentru a-i vorbi despre o problemă, prima sa întrebare era: „Cum apare în lumina credinţei?”. Şi o privire iluminată de speranţă face să apară lucrurile într-o lumină diferită. De aceea, vă invit să asumaţi această privire în viaţa voastră zilnică. Animat de speranţa divină, creştinul se simte plin de o bucurie diferită, care vine dinăuntru. Provocările şi dificultăţile există şi vor exista mereu, dar dacă suntem înzestraţi cu o speranţă „plină de credinţă”, le înfruntăm ştiind că nu au ultimul cuvânt şi noi înşine devenim o mică lanternă de speranţă pentru ceilalţi.

Şi fiecare dintre voi poate să fie asta, în măsura în care credinţa sa devine concretă, aderentă la realitatea şi la istoriile fraţilor şi ale surorilor. Să ne gândim la discipolii lui Isus, care într-o zi, pe un munte înalt, l-au văzut strălucind de lumină glorioasă. Dacă ar fi rămas acolo sus, ar fi fost un moment foarte frumos pentru ei, dar ceilalţi ar fi rămas excluşi. Era necesar ca ei să coboare. Nu trebuie să fugim de lume, ci să iubim timpul nostru, în care Dumnezeu ne-a pus nu fără motiv. Putem fi fericiţi numai împărtăşind harul primit cu fraţii şi surorile pe care Domnul ni-i dăruieşte zi de zi.

Dragi tineri, nu vă fie teamă să împărtăşiţi cu toţi speranţa şi bucuria lui Cristos Înviat! Scânteia care s-a aprins în voi, păziţi-o, dar în acelaşi timp dăruiţi-o: vă veţi da seama că ea va creşte! Nu putem ţine speranţa creştină pentru noi, ca un sentiment frumos, pentru că este destinată tuturor. Fiţi aproape îndeosebi de acei prieteni ai voştri care eventual în aparenţă zâmbesc, dar care înăuntru plâng, săraci în speranţă. Nu vă lăsaţi contagiaţi de indiferenţă şi de individualism: rămâneţi deschişi, ca nişte canale în care speranţa lui Isus să poată curge şi să se poată răspândi în ambientele în care trăiţi.

„Cristos trăieşte. El este speranţa noastră şi cea mai frumoasă tinereţe din această lume!” (Exortaţia apostolică Christus vivit, 1). Aşa vă scriam în urmă cu aproape cinci ani, după Sinodul Tinerilor. Vă invit pe voi toţi, în special pe cei care sunt implicaţi în pastoraţia tinerilor, să reluaţi în mână Documentul Final din 2018 şi exortaţia apostolică Christus vivit. Timpurile sunt mature pentru a face împreună analiza situaţiei şi a ne strădui cu speranţă pentru a pune în aplicare acel sinod de neuitat.

Să încredinţăm toată viaţa noastră Mariei, Maica Speranţei. Ea ne învaţă să-l purtăm în noi pe Isus, bucuria şi speranţa noastră, şi să-l dăruim celorlalţi. Drum bun, dragi tineri! Vă binecuvântez şi vă însoţesc cu rugăciunea. Şi voi rugaţi-vă pentru mine!

Roma, „Sfântul Ioan din Lateran”, 9 noiembrie, Sărbătoarea Dedicării Bazilicii din Lateran

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa: ercis.ro