Share

Tweet

Share

Share

Email

Comments

Discursul Papei Franicsc la pelerinajul adolescenţilor italieni (18 aprilie 2022)

Preaiubiţi adolescenţi şi adolescente, bine aţi venit!

Mulţumesc că sunteţi aici! Această piaţă aştepta de mult timp să se umple de prezenţa voastră, de feţele voastre şi de entuziasmul vostru. În urmă cu doi ani, la 27 martie, am venit aici singur pentru a-i prezenta Domnului rugăciunea lumii lovite de pandemie. Probabil că în seara aceea eraţi şi voi în casele voastre în faţa televizorului pentru a vă ruga împreună cu familiile voastre. Au trecut doi ani cu piaţa goală şi pieţei i s-a întâmplat aşa cum ni se întâmplă nouă când facem post: vrem să mâncăm şi, când mergem să mâncăm după post, mâncăm mai mult; pentru aceasta s-a umplut mai mult: şi piaţa a îndurat postul şi acum este plină cu voi! Astăzi, voi toţi, sunteţi împreună, veniţi din Italia, în îmbrăţişarea acestei pieţe şi în bucuria Paştelui pe care tocmai l-am celebrat.

Isus a învins întunericul morţii. Din păcate, încă sunt deşi norii care întunecă timpul nostru. În afară de pandemie, Europa trăieşte un război teribil, în timp ce continuă în atâtea regiuni ale pământului nedreptăţi şi violenţe care distrug omul şi planeta. Adesea chiar cei de vârsta voastră plătesc preţul cel mai mare: nu numai existenţa lor este compromisă şi făcută nesigură, ci visele lor pentru viitor sunt călcate în picioare. Atâţia fraţi şi surori încă aşteaptă lumina Paştelui.

Relatarea din Evanghelia pe care am ascultat-o începe tocmai în întunericul nopţii. Petru şi ceilalţi iau bărcile şi merg să pescuiască – şi nu pescuiesc nimic. Ce dezamăgire! Când punem atâtea energii pentru a realiza visele noastre, când investim atâtea lucruri, ca apostolii, şi nu rezultă nimic… Dar se întâmplă ceva surprinzător: la mijitul zilei, apare pe mal un om, care era Isus. Îi aştepta. Şi Isus le spune: „Acolo, în dreapta sunt peştii”. Şi are loc minunea atâtor peşti: năvoadele se umplu cu peşti.

Asta ne poate ajuta să ne gândim la unele momente din viaţa noastră. Viaţa uneori ne pune la grea încercare, ne face să atingem cu mâna fragilităţile noastre, ne face să ne simţim goi, fără apărare, singuri. De câte ori în această perioadă v-aţi simţit singuri, departe de prietenii voştri? De câte ori v-a fost frică? Nu trebuie să ne ruşinăm să spunem: „Mi-e frică de întuneric!” Nouă tuturor ne este frică de întuneric. Fricile trebuie spuse, fricile trebuie exprimate pentru a le putea alunga astfel. Amintiţi-vă de asta: fricile trebuie spuse. Cui? Tatălui, mamei, prietenului, prietenei, persoanei care vă poate ajuta. Trebuie scoase la lumină. Şi când fricile, care sunt în întuneric, merg în lumină, izbucneşte adevărul. Nu vă descurajaţi: dacă vă este frică, scoateţi-o la lumină şi vă va face bine!

Întunericul ne pune în criză; dar problema este cum gestionez eu această criză: dacă o ţin numai pentru mine, pentru inima mea, şi nu vorbesc despre ea cu nimeni, nu merge. În crize trebuie vorbit, vorbit cu prietenul care mă poate ajuta, cu tata, mama, bunicul, bunica, persoana care mă poate ajuta. Crizele trebuie iluminate pentru a le învinge.

Dragi adolescenţi şi adolescente, voi nu aveţi experienţa celor mari, ci aveţi un lucru pe care noi, cei mari, uneori l-am pierdut. De exemplu: cu trecerea anilor, noi, cei mari, avem nevoie de ochelari pentru că am pierdut vederea sau uneori devenim un pic surzi, am pierdut auzul… Sau, de atâtea ori, obişnuinţa vieţii ne face să pierdem „percepţia”; voi aveţi „percepţia”. Şi aceasta să n-o pierdeţi, vă rog! Voi aveţi percepţia realităţii, şi este un lucru mare. Percepţia pe care o avea Ioan: imediat ce l-a văzut acolo pe acel domn care spunea: „Aruncaţi năvoadele în dreapta”, percepţia i-a spus: „E Domnul!” Era cel mai tânăr dintre apostoli. Voi aveţi percepţia: să n-o pierdeţi! Percepţia de a spune „acesta este adevărat – acesta nu este adevărat – acesta nu merge bine”; percepţia de a-l găsi pe Domnul, percepţia adevărului. Vă urez să aveţi percepţia lui Ioan, dar şi curajul lui Petru. Petru era un pic „special”: l-a renegat de trei ori pe Isus, dar imediat ce Ioan, cel mai tânăr, spune: „E Domnul!”, se aruncă în apă pentru a-l găsi pe Isus.

Să nu vă ruşinaţi de elanurile voastre de generozitate: percepţia să vă ducă la generozitate. Aruncaţi-vă în viaţă. „Eh, părinte, dar eu nu ştiu să înot, îmi este frică de viaţă!”: aveţi cine să vă însoţească, voi căutaţi pe cineva care să vă însoţească. Dar nu vă fie frică de viaţă, vă rog! Să vă fie frică de moarte, de moartea sufletului, de moartea viitorului, de închiderea inimii: de asta să vă fie frică. Dar de viaţă, nu: viaţa este frumoasă, viaţa este pentru a o trăi şi pentru a o da altora, viaţa este pentru a o împărtăşii cu alţii, nu pentru a o închide în ea însăşi.

Eu n-aş vrea să mă lungesc mult, aş vrea să spun numai că este important ca voi să mergeţi înainte. Fricile? Luminaţi-le, spuneţi-le. Descurajarea? Învingeţi-o cu curajul, cu vreunul care să vă ajute. Şi percepţia vieţii: n-o pierdeţi, pentru că este un lucru frumos.

Şi, în momentele de dificultate, copiii o cheamă pe mama. Şi noi o chemăm pe mama noastră, pe Maria. Ea – fiţi atenţi – avea aproape vârsta voastră când a primit vocaţia sa extraordinară de a fi mamă a lui Isus. Frumos: vârsta voastră, mai mult sau mai puţin… Ea să vă ajute să răspundeţi cu încredere acel „Iată-mă!” al vostru Domnului: „Sunt aici, Doamne: ce trebuie să fac? Sunt aici pentru a face bine, pentru a creşte bine, pentru a ajuta pe alţii cu percepţia mea”. Fie ca Sfânta Fecioară Maria, mama care avea aproape vârsta voastră când a primit vestea îngerului şi a rămas însărcinată, ea să vă înveţe să spuneţi: „Iată-mă!” Şi să nu vă fie frică. Curaj şi înainte!

După binecuvântare:

Isus înviat să fie forţa vieţii voastre: mergeţi în pace şi fiţi fericiţi, voi toţi: în pace şi cu bucurie!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa: Ercis.ro