Evenimente

Întâlnirea Papei Francisc cu tinerii din Japonia

Catedrala „Sfânta Maria”, Tokyo
Luni, 25 noiembrie 2019

Dragi tineri,

Mulţumesc că aţi venit, mulţumesc că sunteţi aici! A vedea şi a asculta energia voastră şi entuziasmul vostru îmi dă bucurie şi îmi dă speranţă. Vă sunt recunoscător pentru asta. Mulţumesc şi lui Leonardo, Miki şi Masako pentru cuvintele lor de mărturie. Este nevoie de mare curaj pentru a împărtăşi ceea ce se poartă în inimă aşa cum aţi făcut voi. Sunt sigur că glasurile voastre au devenit ecou al multora din colegii voştri prezenţi aici. Mulţumesc! Ştiu că printre voi sunt tineri de alte naţionalităţi, unii dintre ei caută refugiu. Să învăţăm să construim împreună societatea pe care o vrem pentru mâine.

Când vă privesc, pot vedea diversitatea culturală şi religioasă a tinerilor care trăiesc astăzi în Japonia, precum şi ceva din frumuseţea pe care generaţia voastră o oferă viitorului. Prietenia dintre voi şi prezenţa voastră aici aminteşte tuturor că viitorul nu este „monocromatic”, ci că, dacă avem curajul, este posibil să-l privim în varietatea şi în diversitatea aporturilor pe care fiecare le poate da. Câtă nevoie are familia noastră umană să înveţe să trăiască împreună în armonie şi pace fără ca să trebuiască să fim cu toţii egali! Nu ne-au făcut ca nişte maşini, toţi în serie. Fiecare vine din iubirea părinţilor săi şi a familiei sale, pentru aceasta toţi suntem diferiţi, fiecare are o istorie de împărtăşit. Avem nevoie să creştem în fraternitate, în atenţia faţă de ceilalţi şi în respectarea diferitelor experienţe şi a diferitelor puncte de vedere. Această întâlnire este o sărbătoare pentru că spunem că este posibilă cultura întâlnirii, că nu este o utopie, şi că voi aveţi sensibilitatea specială pentru a o duce înainte.

M-au impresionat mult întrebările pe care le-aţi pus, pentru că reflectă experienţele voastre concrete precum şi speranţele şi visele voastre pentru viitor.

Mulţumesc, Leonardo, pentru că ai împărtăşit experienţa de bullying şi discriminare pe care ai îndurat-o. Sunt tot mai mulţi tinerii care găsesc curajul de a vorbi despre experienţe ca a ta. În timpurile mele, când eram tânăr, nu se vorbea niciodată despre lucruri ca acelea pe care le-a povestit Leonardo. Cel mai crud lucru al bullying-ului şcolar este că răneşte spiritul nostru şi autostima noastră în momentul în care avem mai multă nevoie de forţă pentru a ne accepta şi a înfrunta noi provocări în viaţă. Uneori, victimele bullying-ului se acuză chiar pe ei înşişi că au fost obiective „uşoare”. Poate că s-au simţit faliţi, slabi şi fără valoare, şi au ajuns la situaţii foarte dramatice: „Dacă aş fi diferit…”. Totuşi, în mod paradoxal, molestatorii, cei care fac bullying-ul sunt cei care sunt cu adevărat slabi, pentru că ei cred că pot afirma propria identitate făcând rău altora. Uneori atacă pe oricine îl consideră diferit şi pe care-l văd ca o ameninţare. În fond, molestatorii, cei care fac bullying, sunt nişte fricoşi care se acoperă cu forţa. Şi în asta – fiţi atenţi – când auziţi, vedeţi că vreunul simte nevoia de a face rău altuia, de a face bullying asupra altuia, de a-l molesta, acela este cel slab. Molestatul nu este cel slab; este cel care îl molestează pe cel slab, pentru că are nevoie să se facă mare, puternic, pentru a se simţi cineva. I-am spus asta lui Leonardo puţin mai înainte: când îţi spun că eşti obez, spune-i: „Este mari rău să fiu slab ca tine”. Trebuie să ne unim toţi împotriva acestei culturi a budismului, toţi împreună împotriva acestei culturi a bullying-ului, şi să învăţăm să spunem: ajunge! Este o epidemie pentru care cel mai bun medicament îl puteţi găsi voi înşivă. Nu este suficient ca instituţiile educative sau adulţii să folosească toate resursele pe care le au la dispoziţie pentru a preveni această tragedie, ci este necesar ca între voi, între prieteni, între colegi, să vă reuniţi împreună pentru a spune: Nu! Nu bullying-ului, nu agresiunii faţă de celălalt. Acesta este rău! Nu există o armă mai mare pentru a se apăra de aceste acţiuni decât aceea de „a se ridica” între colegi şi prieteni şi a spune: „Ceea ce faci, bullying-ul, este grav”.

Cel care face bullying este un fricos şi frica este mereu duşmană a omului, pentru aceasta este duşmană a iubirii şi a păcii. Marile religii – toate religiile pe care le practică fiecare dintre noi – învaţă toleranţă, învaţă armonie, învaţă milostivire; religiile nu învaţă frică, diviziune şi conflict. Pentru noi creştinii: să-l ascultăm pe Isus care spunea mereu ucenicilor săi să nu le fie frică. De ce? Pentru că dacă stăm cu Dumnezeu şi îi iubim cu Dumnezeu pe fraţii noştri, iubirea alungă teama (cf. 1In 4,18). Pentru mulţi dintre noi – aşa cum ne-ai amintit, Leonardo – a privi la viaţa lui Isus ne permite să găsim încurajare, pentru că Isus însuşi ştia ce înseamnă a fi dispreţuit şi respins, chiar până acolo încât să fie răstignit. Ştia şi ce înseamnă a fi un străin, un migrant, unul „diferit”, un marginalizat plin de Viaţă de dăruit. Leonardo, putem privi mereu la tot ceea ce ne lipseşte, dar putem descoperi şi viaţa pe care suntem în măsură s-o dăm şi s-o dăruim. Lumea are nevoie de tine, nu uita asta niciodată; Domnul are nevoie de tine pentru ca tu să poţi da curaj atâtora care cer astăzi o mână, pentru a-i ajuta să se ridice.

Aş vrea să spun tuturor un lucru care poate fi util în viaţă. A privi cu dispreţ o persoană, a o privi de sus în jos, înseamnă a spune: „Eu sunt superior şi tu eşti inferior”. Dar există un singur mod legitim şi corect de a privi o persoană de sus în jos: pentru a o ajuta să se ridice. Dacă unul dintre noi – inclusiv eu – priveşte o persoană de sus în jos cu dispreţ, valorează puţin. Dar dacă unul dintre noi priveşte o persoană de sus în jos pentru a-i întinde mâna şi a o ajuta să se ridice, acest bărbat sau această femeie este mare. Deci, când priviţi o persoană de sus în jos, întrebaţi-vă: „Unde este mâna mea? Este ascunsă sau o ajută să se ridice”. Şi veţi fi fericiţi. De acord?

Şi asta comportă a învăţa să dezvoltăm o calitate foarte importantă, dar subevaluată: capacitatea de a dărui timp pentru alţii, de a-i asculta, de a împărtăşi cu ei, a-i înţelege. Şi numai aşa vom deschide istoriile noastre şi rănile noastre la o iubire care să ne poată transforma şi să începem să schimbăm lumea care ne înconjoară. Dacă nu dăruim, dacă nu pierdem timp şi „economisim timp” cu persoanele, îl vom pierde în multe lucruri care, la sfârşitul zilei, ne vor lăsa goi şi zăpăciţi. În ţara mea natală ar spune: ne umplu de lucruri până când avem indigestie. Deci, vă rog, dedicaţi timp familiei voastre, dedicaţi timp prietenilor voştri, precum şi lui Dumnezeu, rugându-vă şi meditând, fiecare conform propriei credinţe. Şi dacă vă este greu să vă rugaţi, nu capitulaţi. O călăuză spirituală înţeleaptă a spus odată: rugăciunea constă îndeosebi în a rămâne acolo. Stai pe loc, fă spaţiu pentru a-l lăsa pe Dumnezeu să intre, lasă-te privit de El şi El te va umple cu pacea sa.

Şi exact asta este ceea ce ne-a spus Miki: a întrebat cum pot tinerii săi facă spaţiu lui Dumnezeu într-o societate frenetică şi focalizată asupra faptului de a fi numai competitivi şi productivi. Este obişnuit a vedea că o persoană, o comunitate sau chiar o întreagă societate pot să fie foarte dezvoltate în exterior, dar cu o viaţă interioară săracă şi redusă, cu sufletul şi vitalitatea stinse; par păpuşi deja făcute care n-au nimic înăuntru. Pentru ei totul este plictisitor. Există tineri care nu mai visează. Este teribil un tânăr care nu visează, un tânăr care nu face spaţiu visului, pentru a-l lăsa pe Dumnezeu să intre, pentru a lăsa dorinţele să intre şi să fie rodnic în viaţă. Există bărbaţi şi femei care nu mai ştiu să râdă, care nu se joacă, care nu cunosc sentimentul uimirii şi surprizei. Bărbaţi şi femei care trăiesc ca nişte fantome, inima lor a încetat să bată. De ce? Din cauza incapacităţii de a celebra viaţa cu alţii. Ascultaţi asta: voi veţi fi fericiţi, veţi fi rodnici dacă păstraţi capacitatea de a sărbători viaţa cu alţii. Câţi oameni în lume sunt bogaţi din punct de vedere material, dar trăiesc ca sclavi ai unei singurătăţi fără egal! Mă gândesc la singurătatea pe care o experimentează atâtea persoane, tineri şi adulţi, din societăţile noastre prospere, dar adesea atât de anonime. Maica Tereza, care lucra printre cei mai săraci dintre săraci, a spus odată un lucru care este profetic, un lucru preţios: „Singurătatea şi senzaţia de a nu fi iubiţi este sărăcia cea mai teribilă”.

Poate că ne face bine să ne întrebăm: Pentru mine, care este sărăcia cea mai teribilă? Care ar fi pentru mine gradul de sărăcie mai mare? Şi dacă suntem cinstiţi ne dăm seama că sărăcia cea mai mare pe care o putem avea este singurătatea şi senzaţia de a nu fi iubit. Înţelegeţi? Este prea plictisitor discursul sau pot să merg înainte?… Este plictisitor? [Tinerii: „Nu!”]. Mai este puţin.

A combate această sărăcie spirituală este o misiunea la care suntem chemaţi toţi, iar voi, tinerii, aveţi un rol special de desfăşurat, pentru că se cere o mare schimbare în priorităţile noastre, în alegerile noastre. Implică să se recunoască faptul că lucrul cel mai important nu este tot ceea ce posed sau ceea ce pot să cumpăr, ci cu cine pot să împărtăşesc. Nu este aşa de important să mă concentrez şi să mă întreb pentru ce trăiesc, ci pentru cine trăiesc. Învăţaţi să vă puneţi această întrebare: nu pentru ce anume trăiesc, ci pentru cine trăiesc, cu cine împărtăşesc viaţa mea. Lucrurile sunt importante, însă persoanele sunt indispensabile; fără ele ne dezumanizăm, pierdem faţa, pierdem numele şi devenim un obiect în plus, probabil cel mai bun dintre toate, dar întotdeauna un obiect; şi noi nu suntem obiecte, suntem persoane. Cartea lui Ben Sirah spune: „Prietenul fidel este o protecţie puternică; cine-l găseşte a găsit o comoară” (6,14). Iată pentru ce este mereu important să ne întrebăm: „«Pentru cine sunt eu?». Tu eşti pentru Dumnezeu, fără îndoială. Dar El a voit ca tu să fi şi pentru alţii şi a pus în tine multe calităţi, inclinaţii, daruri şi carisme care nu sunt pentru tine, ci pentru alţii” (Exortaţia apostolică post-sinodală Christus vivit, 286), de împărtăşit cu alţii. Nu numai a trăi viaţa, ci a împărtăşi viaţa. A împărtăşi viaţa.

Şi acest lucru este ceva frumos ce poţi oferi lumii. Tinerii pot da ceva lumii. Daţi mărturie că prietenia socială, prietenia între voi este posibilă! Speranţa într-un viitor bazat pe cultura întâlnirii, a primirii, a fraternităţii şi a respectului faţă de demnitatea fiecărei persoane, în special faţă de cei mai nevoiaşi de iubire şi înţelegere. Fără nevoia de a agresa sau a dispreţui, ci învăţând să se recunoască bogăţia celorlalţi.

O reflecţie care ne poate ajuta: pentru a ne menţine vii fizic, trebuie să respirăm, este o acţiune pe care o facem fără a ne da seama, toţi respirăm în mod automat. Pentru a rămâne vii în sensul deplin şi amplu al cuvântului, trebuie să învăţăm să respirăm şi spiritual, prin rugăciune, meditaţie, într-o mişcare internă, prin care putem să-l ascultăm pe Dumnezeu, care ne vorbeşte în adâncul inimii noastre. Şi avem nevoie şi de o mişcare externă, cu care ne apropiem de ceilalţi cu fapte de iubire, cu fapte de slujire. Această dublă mişcare ne permite să creştem şi să recunoaştem nu numai că Dumnezeu ne-a iubit, ci că a încredinţat fiecăruia dintre noi o misiune, o vocaţie unică şi pe care o vom descoperi în măsura în care ne dăruim altora, persoanelor concrete.

Masako ne-a vorbit despre aceste lucruri pornind de la experienţa sa de student şi de învăţător. A întrebat cum pot fi ajutaţi tinerii să-şi dea seama de bunătatea lor şi de valoarea lor. Încă o dată, aş vrea să spun că, pentru a creşte, pentru a descoperi identitatea noastră, bunătatea noastră şi frumuseţea noastră interioară, nu putem să ne privim în oglindă. Au inventat atâtea lucruri, dar mulţumire fie lui Dumnezeu încă nu există selfie-uri ale sufletului. Pentru a fi fericiţi, trebuie să cerem ajutor de la alţii, fotografia s-o facă altcineva, adică să ieşim din noi înşine şi să mergem spre ceilalţi, în special spre cei mai nevoiaşi (cf. ibid., 171). Vreau să vă spun un lucru: nu priviţi prea mult la voi înşivă, nu vă priviţi prea mult în oglindă, pentru că riscaţi ca privindu-vă să se strice oglinda!

Şi aici termin: era şi timpul! Îndeosebi, vă cer să întindeţi braţele prieteniei şi să-i primiţi pe cei care vin, adesea după mari suferinţe, să caute refugiu în ţara voastră. Cu noi este aici un mic grup de refugiaţi; primirea voastră va mărturisi că pentru mulţi pot să fie străini, însă pentru voi pot să fie consideraţi fraţi şi surori.

Un maestru înţelept a spus odată că pentru a creşte în înţelepciune cheia nu se află atât în a găsi răspunsurile corecte, ci în a descoperi întrebările corecte. Fiecare dintre voi să se gândească: eu ştiu să răspund la lucruri? Ştiu să răspund bine la lucruri? Am răspunsurile corecte? Dacă îmi spune cineva că da, sunt bucuros pentru tine. Însă pune-ţi o altă întrebare: Eu ştiu să pun întrebările corecte? Am o inimă neliniştită care mă face să mă întreb încontinuu cu privire la viaţă, cu privire la mine însumi, cu privire la alţii, cu privire la Dumnezeu? Cu răspunsurile corecte treceţi examenul, dar fără întrebările corecte nu treceţi viaţa! Voi toţi nu sunteţi învăţători ca Masako, dar sper ca să puteţi să vă puneţi cele mai bune întrebări, să vă puneţi în discuţie şi să-i ajutaţi pe alţii să-şi pună întrebări bune şi provocatoare cu privire la semnificaţia vieţii şi cu privire la modul în care putem construi un viitor mai bun pentru cei care vor veni după noi.

Dragi tineri, mulţumesc pentru atenţia voastră amicală şi mulţumesc pentru răbdare, pentru tot acest timp pe care mi l-aţi dat şi pentru că aţi împărtăşit un pic din viaţa voastră. Nu acoperiţi visele! Nu buimăciţi visele voastre, daţi spaţiu viselor şi îndrăzniţi să priviţi la orizonturi mari, îndrăzniţi să priviţi ceea ce vă aşteaptă dacă veţi avea curajul de a le construi împreună! Japonia are nevoie de voi, generoşi, bucuroşi şi entuziaşti, capabili să construiţi o casă pentru toţi. Vă promit că mă voi ruga pentru voi, pentru ca să creşteţi în înţelepciune spirituală, pentru ca să ştiţi să puneţi întrebările corecte, pentru ca să uitaţi de oglindă şi să ştiţi să priviţi ochii celorlalţi.

Vouă tuturor, familiilor voastre şi prietenilor, adresez cele mai bune urări şi binecuvântarea mea. Şi vă cer să vă amintiţi să-mi trimiteţi şi urări bune şi binecuvântări. Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa: ercis.ro

Click to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

To Top