„Urmează-mă” este verbul care face referinţă la acţiunea ucenicului care îşi urmează maestrul. Acest dinamism se poate verifica în diferite ambiente. Toţi simţim necesitatea de a urma pe cineva, de a ne lăsa inspiraţi şi călăuziţi, de a învăţa de la aceia care au o mai mare experienţă de viaţă. Copiii îşi „urmează” părinţii, elevii învaţă de la profesorii lor, iubiţii se caută şi îşi armonizează paşii, mulţimile îşi urmează conducătorii. În diferite domenii există lideri care mobilizează oamenii în jurul persoanei lor şi a ideilor lor. Am putea spune că existenţa umană este marcată de o împletitură de relaţii în care se remarcă şi aspectul uceniciei, al urmării cuiva. Discipolul recunoaşte în maestru, în învăţător, o autoritate asupra vieţii proprii şi, de aceea, decide să îl urmeze acceptând cu docilitate călăuzirea sa.
La vârsta adolescenţei şi a tinereţii se experimentează fascinaţia şi necesitatea de a urma pe cineva, de a se lăsa călăuziţi, în dorinţa de a descoperi propria identitate şi de a găsi adevărata împlinire a vieţii. Este un glas care răsună în adâncul sufletului şi aşteaptă să fie desluşit. Sfântul Ioan Paul al II-lea, la veghea de rugăciune de la Tor Vergata, în timpul Zilei Mondiale a Tineretului din anul 2000, vorbea tocmai despre acest glas: „El este frumusețea care atât de mult vă atrage; el este cel care vă provoacă prin acea sete de radicalitate care nu vă permite să vă adaptați la compromis; el este cel care vă determină să depuneți măștile care fac viața falsă; el este cel care vă citește în inimă deciziile cele mai adevărate pe care alții ar vrea să le sufoce. Isus este cel care trezește în voi dorința de a face din viața voastră ceva mare”.
Sfânta Scriptură este plină de relatări ale drumurilor de ucenicie. Între acestea se remarcă legătura dintre Moise şi Iosue şi dintre Elia şi Elizeu. Dumnezeu adresează direct profeţilor îndemnul de a fi urmat. Aşa se întâmplă cu Samuel, Amos, Isaia, Ieremia, Ezechiel, Ioan etc. Cristos a ales douăsprezece persoane pentru a fi discipolii săi, însă îndemnul „urmează-mă” îl adresează persoanelor din diferite categorii sociale şi culturale: vameşi, zeloţi, pescari etc. Urmarea lui Cristos presupunea o schimbare radicală a vieţii, o ruptură cu trecutul, un ataşament faţă de persoana lui Cristos, o conformare a întregii vieţi cu învăţătura lui, o treptată abandonare a propriei vieţi în mâinile lui Dumnezeu.
Papa Francisc, în scrisoarea adresată tinerilor în luna ianuarie din anul 2017, evidenţia tocmai faptul că adevărata bucurie a vieţii se găseşte în urmarea lui Cristos, sub călăuza unor persoane potrivite: „Şi spre voi Isus îşi îndreaptă privirea şi vă invită să mergeţi la El. Preaiubiţi tineri, aţi întâlnit această privire? Aţi auzit acest glas? Aţi simţit acest impuls de a porni la drum? Sunt sigur că, deşi zgomotul şi buimăceala par să domnească în lume, această chemare continuă să răsune în sufletul vostru pentru a-l deschide la bucuria deplină. Acest lucru va fi posibil în măsura în care, şi prin însoţirea făcută de călăuze experte, veţi şti să întreprindeţi un itinerar de discernământ pentru a descoperi proiectul lui Dumnezeu cu privire la viaţa voastră.”
Mulţi tineri (şi nu numai) consideră că a-l urma pe Cristos înseamnă a pierde libertatea şi bucuria vieţii. Un filozof indian, Sri Aurobindo, spunea: „Întreaga lume năzuieşte spre libertate şi, cu toate acestea, fiecare creatură este îndrăgostită de propriile lanţuri. Acesta este primul paradox şi vălul nesfâşiat al naturii noastre.” A-l urma pe Cristos ne eliberează de propriile lanţuri pentru a gusta adevărata libertate şi bucurie a vieţii. A-i spune „da” lui Cristos, a fi ucenicii săi, înseamnă a păstra o permanentă legătură cu El în rugăciune, a-l primi în sacramente, a pune în practică învăţătura sa în orice context, a avea curajul de a mărturisi credinţa, a ţine minte cuvintele sale: „voi sunteţi prietenii mei!”.
Recommended for you
Leave a Reply
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
