Share

Tweet

Share

Share

Email

Comments

Avea 12 ani și multe visuri. Unul dintre ele (poate cel mai mare) era să-i ajute pe oameni, să facă binele; să facă, din orice loc în care se află, un loc (măcar) puțin mai bun. La început, Benedicta (sau Bica, cum o alintă prietenii) mergea împreună cu sora ei și cu mai mulți prieteni la voluntariat la Surorile Săracilor Don Morinello din Huși. Acolo erau activități after-school pentru copii după-amiaza, iar dimineața era „masa pe roți”, un proiect tip cantină pentru săraci, destinat bătrânilor. Cei care se puteau deplasa veneau să-și ia singuri mâncarea, iar celor care nu puteau merge voluntarii le duceau mâncarea acasă.

Atunci am început să mă îndrăgostesc de viață și de oameni. Mă fascina faptul că oamenii abia așteptau să venim, dar nu pentru mâncare, ci pentru că «în sfârșit se mai deschide ușa», pentru că, în sfârșit, aveau cu cine să mai vorbească, nu mai erau singuri, chiar și pentru câteva minute. Minute din care se hrăneau întreaga zi. Parcă-i și auzeam spunând: «Lasă mâncarea acolo… eu din tine mă hrănesc mai mult. Din cuvintele pe care le spui, din zâmbetul tău.» Era minunat!

Mergea aproape în fiecare zi înainte de școală și de fiecare dată numai pentru a-i vedea pe acei bătrânei bucurându-se. Benedicta se îndrăgostise de acele chipuri nerăbdătoare, brăzdate de timp, de greutăți și de singurătate și totuși atât de senine.

Tot pe atunci, împreună cu surorile, cu voluntarii și cu preoții franciscani, organiza activități pentru bătrâni („petreceri și scenete improvizate la care ne distram copios cu toții”), multe momente pentru copii și tineri, iar vara – mult așteptatele campusuri. Din toate aceste activități a ieșit la iveală latura ei de clovn.

Erau momente în care nu mai voiam să-mi dau jos costumul, căci chiar și prin toate stângăciile pe care le făceam, oamenii râdeau și se simțeau bine, iar eu eram în al nouălea cer. Îmi plăcea să fiu deghizată în motiv de bucurie și nu pierdeam nicio ocazie s-o fac. Mai mergeam, din când în când, la azilul de bătrâni și la copiii cu dizabilități. Acolo era un ocean de bucurie. Parcă nu-mi venea să cred și nu înțelegeam cum simpla noastră prezență, muzica și zâmbetele pot aduce atâta bucurie în inimile și pe chipurile lor!

Alături de acești voluntari, Bica a participat la schimburi de experiență în comunitățile Somaschi din Târgoviște, Baia Mare și Torino (Italia). Dintre acestea, cea mai profundă experiență pentru ea a fost cea de la Târgoviște, prin întâlnirea cu Părintele Lorenzo (padre Lolo, cum îi spuneau tinerii).

M-a impresionat atât de mult dăruirea lui pentru copiii și tinerii din casa lor. Era ca un tătic pentru ei: plin de iubire în cuvinte, în fapte și-n privire. Tot ce făcea, spunea sau tăcea, era plin de bunătate și de drag. Atunci mi-am propus să fiu și eu ca el. Să mă dedic oamenilor și să trăiesc cu ei și pentru ei. Nu știam cum va fi aceasta, cum se va concretiza, dar mi-am pus acest vis în mâinile Tăticului.

Prin clasa a șaptea, Bica a găsit în inima ei dorința de a fi misionară. Când se gândea la Africa, simțea, ca și acum, o bucurie și o chemare greu de exprimat în cuvinte. Mai târziu, a văzut filmele despre viețile sfinților Filip Neri, Don Bosco și Maica Tereza de Calcutta. Toate au avut o importanță majoră în drumul ei. Din cel cu Filip Neri a învățat că Dumnezeu e bucurie și că ne vrea liberi. Fraza care-i plăcea cel mai mult era: Stați cuminți… dacă puteți. Îi plăcea mult Filip Neri pentru că transmitea bucurie prin „nebunia” lui care-l asemăna mult cu Dumnezeu. De la el a învățat și că un creștin trist e un paradox. Cu siguranță că și Dumnezeu e pus pe șotii uneori 🙂

Visam să fiu un sfânt fericit, a cărui fericire să vină din fericirea celorlalți.

Acum, Bica este studentă în anul II la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației. Între timp, Domnul i-a ghidat pașii spre rugăciunea Taizé și spre iezuiți – o nouă dragoste pentru ea. Din 2015 merge frecvent la centrul Manresa din Cluj-Napoca, la reculegeri și la diferite activități. Împreună cu ei, a participat la Magis în România și la Ziua Mondială a Tineretului din Polonia.

Aici am regăsit din plin bucuria credinței pe care o întâlnisem prima dată la Filip Neri. Iubesc mult stilul iezuiților de a fi: atât de umani și atât de aproape de suflet. Simt că mi-s prea mici cuvintele ca să descriu ceea ce simt când învățăm împreună să-l lăudăm pe Domnul prin tot ceea ce facem: că mâncăm, dansăm, ne jucăm, ne rugăm, vopsim, croșetăm sau iubim, totul să facem Ad Majorem Dei Gloriam – spre mai mare glorie a lui Dumnezeu. Mereu când sunt cu ei, am impresia că sunt în prima comunitate de creștini, punem totul la un loc, facem totul împreună, ne rugăm și cântăm de nu ne mai săturăm și simt că dacă ne-ar vedea cineva ar exclama în fiecare moment: Uite-i cum se iubesc!

Tot la Cluj, într-o zi a văzut pe stradă ceva neașteptat: oameni cu pancarte în mână, veseli și tăcuți, stând în fața unui spital. Era campania 40 de Zile pentru Viață. I-a plăcut mult! Era un răspuns al nevoii ei de a face mai mult, de a ieși spre oameni, de a sta chiar și în stradă pentru ei. I-a întâlnit apoi pe inițiatorii campaniei în România, doi luptători, apărători ai vieții, „două dintre minunile vieții mele” – cum îi place să-i numească, Dan și Iulia Călinescu. S-a molipsit de entuziasmul lor și a decis să aducă grozava inițiativă și la Iași.

Domnul a lucrat frumos și de această dată, a trimis imediat oamenii potriviți iar acum Bica are un nou „acasă” – o casă albă chiar în centru, pe Ștefan cel Mare, la cub. Și ce e cel mai frumos e că-i deschisă tuturor. E o casă a vieții, unde zi de zi se adună voluntarii – misionarii vieții, se roagă, se bucură și-l slăvesc pe Domnul pentru darul vieții.

Mă bucură (uneori chiar până la lacrimi) că pot fi un misionar al vieții. Mi-e puțin teamă că după 9 aprilie ne va fi foarte dor de această căsuță a vieții și mai ales de sentimentele trăite aici zilnic. Simt și mereu am simțit dorința de a fi misionar acolo unde sunt și acolo unde Domnul mă trimite. Acum, în stradă. Mâine, cine știe? Eu visez la Africa sau America Latină, dar știu că și El visează. Și mă abandonez Lui.

Probabil că Benedicta nu a ajutat vreodată pe cineva prin tot ceea ce a trăit și a făcut până acum, mai mult decât s-a ajutat pe sine. Și poate că este o mare dreptate în cuvintele care spun că cel mai mare bine îl facem când nici măcar nu ne dăm seama că l-am făcut. Așa a fost și pentru padre Lolo și toți oamenii sfinți și minunați care i-au fost alături până acum, într-un fel sau altul. Pentru ea, lucrurile nu le face niciodată de una singură, ci mereu cu Domnul alături și o mulțime de oameni frumoși de care se lasă înconjurată și iubită.

Desigur, nimic n-aș fi putut face fără mămic, care a spus Da vieții și visului lui Dumnezeu și fără Măd și Rai, frații mei frumoși. Ei sunt familia mea minunată și unul dintre cele mai frumoase daruri ale lui Dumnezeu pentru mine. Iar lumea e casa mea!