Alte evenimente

Speranţa, modul de a realiza visurile

A vorbi la începutul anului de speranţă poate fi o obişnuinţă sau o formalitate, deoarece, în această perioadă, se spun numai lucruri frumoase şi se fac urări care să ne ajute să privim cu mai multă încredere timpul ce ne stă în faţă transformându-l într-un nou început. Dincolo de toate acestea speranţa… este sădită în inima omului, face parte din el, deoarece viaţa fără speranţă este ca o corabie fără pânze. Tinereţea este caracterizată de speranţă, de visuri, de dorinţe măreţe, dar şi riscul ca speranţa să se transforme în disperare este atât de ameniţător. Cum putem face să fim oameni ai speranţei?

Papa Benedict al XVI-lea, după ce a scris o enciclică despre caritate („Deus caritas est”), în cea de a doua sa enciclică, intitulată „Spe salvi” – în speranță am fost mântuiți, a vorbit tocmai despre speranţă. Papa spune la începutul scrierii sale: „În speranţă am fost mântuiţi… Mântuirea ne este oferită în sensul că ne-a fost dăruită speranţa, o speranţă în care putem avea încredere, în virtutea căreia noi putem înfrunta prezentul nostru: prezentul, chiar şi un prezent plin de greutăţi, poate fi trăit şi acceptat dacă îndreaptă spre un ţel şi dacă de acest ţel noi putem fi siguri, daca acest ţel este atât de mare încât să justifice drumul.”

Papa Francisc, începând cu luna decembrie a anului 2016, a dedicat o serie de cateheze temei speranței. „Optimismul dezamăgeşte, speranţa nu! Avem atâta nevoie de ea, în aceste timpuri care apar întunecate, în care uneori ne simţim rătăciţi în faţa răului şi a violenţei care ne înconjoară, în faţa durerii atâtor fraţi ai noştri. Este nevoie de speranţă! Ne simţim rătăciţi şi chiar un pic descurajaţi, pentru că ne simţim neputincioşi şi ni se pare că acest întuneric nu se termină niciodată” spunea Sfântul Părinte în cateheza din data de 7 decembrie 2016, în timpul audienței generale. Speranța este alimentată tocmai de conștiința că Dumnezeu ne însoțește: „Fiecare dintre noi poate să spună: «Eu sper, am speranţă, pentru că Dumnezeu merge cu mine». Merge şi mă duce de mână. Dumnezeu nu ne lasă singuri. Domnul Isus a învins răul şi ne-a deschis drumul vieţii.”

Aceasta este speranţa care trebuie să caracterizeze viaţa fiecărui creştin, a fiecărui tânăr. Nu putem însă ascunde că de multe ori orizonul nostru este atât de întunecat. Întorcându-ne în trecut, privind viaţa noastră de acum, visând viitorul suntem, uneori, ca Zaharia, care deşi are marea ocazie de a fi faţa în faţă cu Dumnezeu nu este antrenat să spere şi îşi îndeplineşte slujirea cu obişnuinţa celui care ştie că nu se poate bucura de „surprize, surprize”! Rămâne mut tocmai pentru că nu vrea să accepte că speranţa lui Dumnezeu, ce i-a fost dăruită, acum se realizează în el, deoarece speranţa vede spicul, atunci când ochii noştri de carne nu văd decât bobul care putrezeşte… „esenţialul este invizibil ochilor”.

Aşadar, speranţa nu este un vis, ci modul de a realiza visurile. Atunci când intevine Dumnezeu „ţinutul pustiu şi uscat se va veseli, deşertul se va bucura şi va înflori cum înfloreşte crinul”, spune profetul Isaia (Is 35, 1). Iar Cristos confirmă că în el această speranţă devine realitate: „Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce aţi auzit şi aţi văzut: orbii îşi capătă vederea, şchiopii umblă, leproşii se curăţă, surzii aud, morţii învie şi săracilor li se aduce vestea cea bună” (Mt 11, 4-5).

Speranţa este aceea care re-începe mereu, iar lumea va aparţine mâine celor care îi vor fi oferit speranţa cea mai mare, tocmai pentru că tot întunericul din univers nu poate stinge o candelă aprinsă!

Să aveți parte de un an în care speranța să nu vă lipsească niciodată!

Click to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright © 2015 - 2018 Oficiul pentru Pastoraţia Tineretului, Iaşi. Site realizat în colaborare cu www.alexpricope.com

To Top