Fericirile

7. Milostivirea inimii şi a mâinilor

By Felix Roca

Posted on 28 ianuarie 2016

Share

Tweet

Share

Share

Email

Comments

În drumul nostru de aprofundare a fericirilor proclamate de Cristos am ajuns la:

„Fericiți cei milostivi, pentru că ei vor afla milostivire” (Mt 5,7).

Această a cincea fericire a fost aleasă de Papa Francisc ca temă pentru Ziua Mondială a Tineretului de la Cracovia din anul 2016. Este cunoscută remarcabila contribuţie pe care sfânta Faustina Kowalska a adus-o în contemplarea milostivirii divine şi răspândirea acestei devoţiuni de către sfântul Ioan Paul al II-lea. Tocmai de aceea organizatorii Zilei Mondiale a Tineretului 2016 au definit Polonia ca fiind „campus misericordiae”.

În Sfânta Scriptură cuvântul milostivire are două semnificaţii. Primul înţeles se referă la atitudinea celui mai puternic faţă de cel mai slab şi se exprimă, de obicei, prin iertarea infidelităţii şi a vinovăţiei. Aceasta este atitudinea permanentă a lui Dumnezeu faţă de poporul ales. Dumnezeu iartă rătăcirile poporului său pentru că „este un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și de adevăr” (Ex 34,6). Psalmul 136 repetă acest adevăr ca o litanie explicând în lumina milostivirii lui Dumnezeu toate evenimentele din istoria poporului ales. Al doilea înţeles indică atitudinea faţă de cel nevoiaş şi suferind şi se exprimă prin faptele de milostivire. În viaţa lui Cristos strălucesc ambele forme ale milostivirii. El manifestă milostivirea lui Dumnezeu faţă de păcătoşi, dar este sensibil şi faţă de suferinţele oamenilor, astfel încât dă de mâncare mulţimilor, vindecă pe cei bolnavi, eliberează pe cei legaţi de lanţurile răului etc.

Este surprinzător faptul că Dumnezeu se bucură atunci când îşi manifestă milostivirea. Acesta este semnul să milostivirea sa nu este un fel de compătimire înjositoare. În cartea profetului Ezechiel Dumnezeu spune: „…nu-mi găsesc plăcerea în moartea celui rău, ci să se întoarcă cel rău de la calea lui și să trăiască” (Ez 33,11). Parabola oiţei pierdute se încheie astfel: „…va fi mai mare bucurie în cer pentru un păcătos care se convertește, decât pentru nouăzeci și nouă de drepți care nu au nevoie de convertire” (Lc 15,7). Femeia care a găsit moneda pierdută exclamă: „Bucurați-vă împreună cu mine” (Lc 15,9). În parabola tatălui milostiv bucuria se transformă în sărbătoare, în banchet: „…trebuia să ne bucurăm și să ne veselim, pentru că acest frate al tău era mort și a revenit la viață…” (Lc 15,32). Papa Francisc ne reaminteşte că: „Dumnezeu nu oboseşte niciodată să ne ierte; noi obosim să cerem milostivirea sa”.

Sfântul Toma de Aquino spunea:

„Milostivirea este în ea însăşi cea mai mare dintre toate virtuţile, de fapt îi revine ei să dăruiască celorlalţi şi, ceea ce contează mai mult, să suplinească lipsurile altora”.

În Misericordiae vultus, documentul de proclamare a Jubileului Extraordinar al Milostivirii Papa Francisc ne descoperă valoarea imensă a milostivirii divine:

„Avem nevoie mereu să contemplăm misterul milostivirii. Este izvor de bucurie, de seninătate și de pace. Este condiție a mântuirii noastre. Milostivire: este cuvântul care revelează misterul Preasfintei Treimi. Milostivire: este actul ultim și suprem cu care Dumnezeu ne vine în întâmpinare. Milostivire: este legea fundamentală care locuiește în inima fiecărei persoane atunci când îl privește cu ochi sinceri pe fratele pe care-l întâlnește pe drumul vieții. Milostivire: este calea care îl unește pe Dumnezeu cu omul, pentru că deschide inima la speranța de a fi iubiți pentru totdeauna în pofida limitei păcatului nostru.”

Prima milostivire trebuie să o avem faţă de noi, nu pentru a ne aproba defectele şi vinovăţiile, ci pentru a ne accepta limitele. Nu putem să oferim altora ceea ce nu am obţinut pentru noi înşine! Apoi Isus ne spune foarte clar:

„Fiți milostivi precum Tatăl vostru este milostiv” (Lc 6,36).

A avea milostivire în mod concret faţă de alţii înseamnă a simţi suferinţa celuilalt ca fiind propria suferinţă. Nu este suficient să ne întristăm de durerea celui de lângă noi, ci să încercăm să îl scoatem din starea respectivă. Adevărata milostivire depăşeşte graniţa sentimentelor bune şi se dezvoltă în voinţa continuă de a exercita caritatea şi dreptatea prin practicarea faptelor de milostenie sufletească şi trupească. Aceasta este o milostivire a inimii şi a mâinilor.

Aşadar, trebuie să fim milostivi pentru că Dumnezeu este milostiv. Iar milostivirea sa ne face să trăim cu adevărat:

„Dumnezeu, fiind bogat în îndurare, pentru marea sa iubire cu care ne-a iubit, pe când noi eram morți din cauza greșelilor noastre, ne-a readus la viață împreună cu Cristos” (Ef 2,4-5).