În articolul precedent specificam că dificultăţile tinerilor în a-şi trăi credinţa se concentrează în jurul a trei aspecte: formulările doctrinare, celebrările şi normele morale. Aceste trei dificultăţi vin, paradoxal, din „interiorul” practicii religioase. Nu lipsesc însă şi influenţele din exterior, din partea „lumii”, cum obişnuim să spunem. Ne oprim, însă, acum asupra dificultăţilor care se nasc tocmai din celebrarea credinţei.
În general, când se face un reproş la adresa tinerilor referitor la trăirea credinţei auzim expresia: „tinerii nu mai vin la Biserică!”. Se constată în rândul lor o dificultate de a înţelege şi de a pătrunde frumuseţea celebrării sfintei Liturghii sau a sacramentelor, astfel încât aceste devin simple ritualuri, ceremonii, care ar fi bine să se termine cât mai repede. Astfel devine imposibil să îl descopere pe Cristos în aceste celebrări şi de aceea aceste celebrări sunt mai degrabă un mare chin decât bucuria întâlnirii cu Cristos. Pe de altă parte se remarcă faptul că tinerii care sunt obişnuiţi să se roage împreună cu alţi tineri preferă acele celebrări care sunt caracterizate de momente de tăcere, de reflecţie şi de cântări liniştite şi meditative. Acesta este semnul unei sete de a-l întâlni pe Dumnezeu în tăcerea inimii, redescoperindu-l prezent în propria viaţă.
De ce trebuie „să merg la Biserică”? De ce trebuie să mă rog cu alţii? Nu este suficient să intru în „cămăruţa” inimii mele? În Mesajul pentru Ziua Mondială a Tineretului 2013 Sfântul Părinte spunea: „Dragi tineri, pentru a rămâne tari în mărturisirea credinţei creştine acolo unde sunteţi trimişi, aveţi nevoie de Biserică. Nimeni nu poate fi martor al Evangheliei singur. Isus i-a trimis pe ucenicii săi în misiune împreună: «faceţi ucenici» este adresat la plural. Aşadar, noi oferim mărturia noastră mereu ca membri ai comunităţii creştine şi misiunea noastră este făcută rodnică de comuniunea pe care o trăim în Biserică: din unitatea şi din iubirea pe care o avem unii faţă de alţii ne vor recunoaşte ca ucenici ai lui Cristos.” Tot astfel este şi cu rugăciunea! Biserica este Poporul lui Dumnezeu, iar ca popor nu poate să fie o sumă de persoane care îşi trăiesc credinţa în mod individual. Aşa cum ne bucurăm să ne întâlnim cu prietenii, să stăm împreună şi să face lucruri frumoase, la fel cei care cred în Cristos sunt chemați să regăsească bucuria de a-l lăuda împreună pe Dumnezeu. Apoi, nu putem uita că fiecare celebrare comunitară (Sfânta Liturghie, sacramentele, momentele de rugăciune) este o întâlnire cu Cristos. El vrea să ne întâlnească, el vine în întâmpinarea noastră, el ne salută! Fiecare celebrare este ca o întâlnire de iubire pe care Cristos o scrie în agenda noastră. Cine a simţit deja iubirea lui Dumnezeu, participă la întâlnire cu plăcere, cine uneori nu o simte, dar participă la întâlnire, îi arată lui Dumnezeu propria fidelitate. Toate celebrările Bisericii au scopul de a ne permite să avem viaţă şi să o avem din belşug. Cel care merge la Liturghie pentru a-l preamări pe Dumnezeu primeşte linişte şi bucurie; celui care merge la liturghie atunci când se simte singur, Dumnezeu îi dăruieşte mângâiere şi siguranţă; cine merge la Liturghie atunci când se simte pierdut găseşte un Dumnezeu care îl aşteaptă şi îl îmbrăţişează.
Dificultatea de a-l întâlni pe Dumnezeu în celebrările comunitare poate fi depăşită dacă nu ne fixăm asupra stării noastre sau a aspectelor exterioare, ci conştientizăm că este o întâlnire cu Dumnezeu, care vine să ne spună cât de mult ţine la noi: „Voi merge la altarul lui Dumnezeu, la Dumnezeul bucuriei şi veseliei mele, şi te voi lăuda cu harpa, Dumnezeule, Dumnezeul meu” (Ps 43,4).
Recommended for you
Leave a Reply
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
