Sinodul tinerilor

Discursul Papei Francisc la începutul Sinodului

Discursul Sfântului Părinte Francisc la începutul Sinodului dedicat tinerilor (3 octombrie 2018)

Dragi Preafericiri, Eminenţe, Excelenţe,

Iubiţi fraţi şi surori, preaiubiţi tineri,

Intrând în această aulă pentru a vorbi despre tineri, se simte deja forţa prezenţei lor care emană pozitivitate şi entuziasm, capabili să invadeze şi să îmbucure nu numai această aulă, ci toată Biserica şi întreaga lume.

Iată pentru ce nu pot să încep fără să vă spun mulţumesc! Vă mulţumesc vouă celor prezenţi, mulţumesc atâtor persoane care de-a lungul unui drum de pregătire de doi ani – aici în Biserica de Roma şi în toate Bisericile din lume – au lucrat cu dăruire şi pasiune pentru a ne face să ajungem la acest moment. Mulţumesc din inimă cardinalului Lorenzo Baldisseri, secretar general al Sinodului, preşedinţilor delegaţi, cardinalului Sérgio da Rocha, raportor general; monseniorului Fabio Fabene, subsecretar, oficialilor de la Secretariatul General şi asistenţilor; vă mulţumesc vouă, părinţi sinodali, auditori, auditoare, experţi şi consultanţi; delegaţilor fraterni; traducătorilor, cantorilor, jurnaliştilor. Mulţumesc din inimă tuturor pentru participarea voastră activă şi rodnică.

O mulţumire vie merită cei doi secretari speciali, părintele Giacomo Costa, iezuit, şi preotul Rossano Sala, selezian, care au lucrat generos cu angajare şi abnegaţie. S-au dedicat total, în pregătire!

Doresc să le mulţumesc mult şi tinerilor conectaţi cu noi, în acest moment, şi tuturor tinerilor care în atâtea moduri şi-au făcut auzit glasul lor. Le mulţumesc pentru că au voit să parieze că merită să se simtă parte din Biserică sau să intre în dialog cu ea; merită să avem Biserica drept mamă, drept învăţătoare, drept casă, drept familie, capabilă, în pofida slăbiciunilor umane şi a dificultăţilor, să strălucească şi să transmită mesajul de neapus al lui Cristos; merită să ne agăţăm de barca Bisericii care, chiar şi prin furtunile nemiloase ale lumii, continuă să ofere tuturor refugiu şi ospitalitate; merită să ne punem în ascultare unii faţă de alţii; merită să înotăm împotriva curentului şi să ne legăm cu valorile înalte: familia, fidelitatea, iubirea, credinţa, jertfa, slujirea, viaţa veşnică. Responsabilitatea noastră aici la Sinod este de a nu-i dezminţi, dimpotrivă, de a demonstra că au dreptate să parieze: cu adevărat merită, cu adevărat nu este timp pierdut!

Şi vă mulţumesc îndeosebi vouă, dragi tineri prezenţi! Drumul de pregătire pentru Sinod ne-a învăţat că universul tineretului este aşa de variat încât nu poate să fie reprezentat total, dar voi sunteţi în mod sigur un semn important. Participarea voastră ne umple de bucurie şi de speranţă.

Sinodul pe care-l trăim este un moment de împărtăşire. Aşadar, doresc, la începutul parcursului adunării sinodale, să-i invit pe toţi să vorbească cu curaj şi parresia, adică integrând libertate, adevăr şi caritate. Numai dialogul poate să ne facă să creştem. O critică onestă şi transparentă este constructivă şi ajută, în timp ce nu fac asta bârfele inutile, zvonurile, concluziile sau prejudecăţile.

Şi curajului de a vorbi trebuie să-i corespundă umilinţa ascultării. Le spuneam tinerilor la reuniunea pre-sinodală: „Dacă vorbeşte ceea ce nu-mi place, trebuie să-l ascult mai mult, pentru că fiecare are dreptul să fie ascultat, aşa cum fiecare are dreptul să vorbească”. Această ascultare deschisă cere curaj în a lua cuvântul şi în a deveni glas al atâtor tineri din lume care nu sunt prezenţi. Această ascultare deschide spaţiul la dialog. Sinodul trebuie să fie un exerciţiu de dialog, înainte de toate între cei care participă la el. Şi primul rod al acestui dialog este ca fiecare să se deschidă la noutate, să modifice propria opinie graţie a ceea ce a ascultat de la alţii. Acest lucru este important pentru Sinod. Mulţi dintre voi au pregătit deja intervenţia lor înainte de a veni – şi vă mulţumesc pentru această muncă -, dar vă invit să vă simţiţi liberi să consideraţi ceea ce aţi pregătit ca o schiţă provizorie deschisă la eventualele integrări şi modificări pe care drumul sinodal ar putea să le sugereze fiecăruia. Să ne simţim liberi să-i primim şi să-i înţelegem pe alţii, deci să ne schimbăm convingerile şi poziţiile noastre: este semn de mare maturitate umană şi spirituală.

Sinodul este un exerciţiu eclezial de discernământ. Sinceritatea în vorbire şi deschiderea în ascultare sunt fundamentale pentru ca Sinodul să fie un proces de discernământ. Discernământul nu este un slogan publicitar, nu este o tehnică organizatoare şi nici o modă a acestui pontificat, ci o atitudine interioară care se înrădăcinează într-un act de credinţă. Discernământul este metoda şi în acelaşi timp obiectivul pe care ni le propunem: el se întemeiază pe convingerea că Dumnezeu lucrează în istoria lumii, în evenimentele vieţii, în persoanele pe care le întâlnesc şi care îmi vorbesc. Pentru aceasta suntem chemaţi să ne punem în ascultarea a ceea ce Duhul ne sugerează, cu modalităţi şi în direcţii adesea imprevizibile. Discernământul are nevoie de spaţii şi de timpuri. Pentru aceasta stabilesc ca în timpul lucrărilor, în adunare plenară şi în grupuri, la fiecare 5 intervenţii să se respecte un moment de tăcere – circa trei minute – pentru a permite fiecăruia să acorde atenţie rezonanţelor pe care lucrurile ascultate le provoacă în inima sa, pentru a merge în profunzime şi a percepe ceea ce uimeşte mai mult. Această atenţie faţă de interioritate este cheia pentru a face parcursul recunoaşterii, interpretării şi alegerii.

Suntem semn al unei Biserici în ascultare şi în mişcare. Atitudinea de ascultare nu se poate limita la cuvintele pe care le vom schimba între noi în lucrările sinodale. Drumul de pregătire pentru acest moment a evidenţiat o Biserică „datornică în ascultare” şi faţă de tineri, care adesea se simt neînţeleşi de Biserică în originalitatea lor, deci neprimiţi prin ceea ce sunt cu adevărat, şi uneori chiar respinşi. Acest Sinod are oportunitatea, misiunea şi datoria de a fi semn al Bisericii care se pune cu adevărat în ascultare, care se lasă interpelată de instanţele celor pe care-i întâlneşte, care nu are mereu un răspuns pre-confecţionat deja pregătit. O Biserică ce nu ascultă se arată închisă la noutate, închisă la surprizele lui Dumnezeu şi nu va putea să fie credibilă, îndeosebi pentru tineri, care în mod inevitabil se vor îndepărta în loc să se apropie.

Să ieşim din prejudecăţi şi stereotipuri. Un prim pas în direcţia ascultării este eliberarea minţilor noastre şi a inimilor noastre de prejudecăţi şi stereotipuri: când credem că ştim deja cine este celălalt şi ce anume vrea, atunci ne este greu cu adevărat să-l ascultăm în mod serios. Raporturile dintre generaţii sunt un teren în care prejudecăţile şi stereotipurile care încolţesc cu o uşurinţă proverbială, aşa încât adesea nici măcar nu ne dăm seama de asta. Tinerii sunt tentaţi să-i considere depăşiţi pe adulţi; adulţii sunt tentaţi să-i considere neexperimentaţi pe tineri, să ştie cum sunt şi mai ales cum ar trebui să fie şi să se comporte. Toate acestea pot constitui un obstacol puternic în calea dialogului şi a întâlnirii dintre generaţii. Cea mai mare parte a celor prezenţi nu aparţin generaţiei tinerilor, motiv pentru care este clar că trebuie să fim atenţi mai ales la riscul de a vorbi despre tineri pornind de la categorii sau scheme mentale de acum depăşite. Dacă vom şti să evităm acest pericol, atunci vom contribui să se facă posibilă o alianţă între generaţii. Adulţii ar trebui să depăşească ispita de a subevalua capacitatea tinerilor şi de a-i judeca negativ. Am citit odată că prima menţiune a acestui fapt dăinuieşte din anul 3000 î.C. şi a fost găsită pe un vas de lut din antica Babilonie, unde este scris că tineretul este imoral şi că tinerii nu sunt în stare să salveze cultura poporului. Este o veche tradiţie a noastră a bătrânilor! În schimb tinerii ar trebui să depăşească ispita de a nu da ascultare adulţilor şi de a-i considera pe bătrâni „ceva vechi, trecut şi plictisitor”, uitând că este nesăbuit a voi să se reînceapă mereu de la zero ca şi cum viaţa ar începe numai cu fiecare dintre ei. În realitate, bătrânii, în pofida fragilităţii lor fizice, rămân mereu amintirea umanităţii noastre, rădăcinile societăţii noastre, „pulsul” civilizaţiei noastre. A-i dispreţui, a-i descărca, a-i închide în rezerve izolate sau a face pe snobii cu ei este indicator al unei cedări în faţa mentalităţii lumii care devorează casele noastre din interior. A neglija comoara de experienţe pe care fiecare generaţie le moşteneşte şi le transmite celeilalte este un act de autodistrugere.

Deci, pe de o parte, trebuie depăşită cu hotărâre plaga clericalismului. De fapt, ascultarea şi ieşirea din stereotipuri sunt şi un antidot puternic împotriva riscului clericalismului, la care o adunare ca aceasta este expusă în mod inevitabil, dincolo de intenţiile fiecăruia dintre noi. El se naşte dintr-o viziune elitară şi excluzătoare despre vocaţie, care interpretează slujirea primită mai degrabă ca o putere de exercitat decât ca o slujire gratuită şi generoasă de oferit; şi asta conduce la a considera că se aparţine unui grup care posedă toate răspunsurile şi nu mai are nevoie să asculte şi să înveţe nimic, sau se preface că ascultă. Clericalismul este o pervertire şi este rădăcina atâtor rele în Biserică: pentru ele trebuie să cerem iertare cu umilinţă şi mai ales să creăm condiţiile pentru ca să nu se repete.

Însă, pe de altă parte, trebuie îngrijit virusul autosuficienţei şi al concluziilor grăbite ale multor tineri. Spune un proverb egiptean: „Dacă în casa ta nu există bătrânul, cumpără-l, pentru că îţi va folosi”. A repudia şi a respinge tot ceea ce a fost transmis de-a lungul secolelor duce numai la rătăcirea periculoasă care din păcate ameninţă umanitatea noastră; duce la starea de deziluzie care a invadat inimile unor întregi generaţii. Acumularea experienţelor umane, de-a lungul istoriei, este comoara cea mai preţioasă şi credibilă pe care generaţiile o moştenesc una de la alta. Fără a uita vreodată revelaţia divină, care luminează şi dă sens istoriei şi existenţei noastre.

Fraţi şi surori, fie ca Sinodul să trezească inimile noastre! Prezentul, şi cel al Bisericii, apare încărcat de trude, de probleme, de greutăţi. Însă credinţa ne spune că el este şi kairos-ul în care Domnul ne vine în întâmpinare pentru a ne iubi şi a ne chema la plinătatea vieţii. Viitorul nu este o ameninţare de care să ne temem, ci este timpul pe care Domnul ni-l promite pentru ca să putem trăi experienţa comuniunii cu El, cu fraţii şi cu toată creaţia. Avem nevoie să regăsim motivaţiile speranţei noastre şi mai ales să le transmitem tinerilor, care sunt însetaţi de speranţă; aşa cum bine afirma Conciliul al II-lea din Vatican: „Pe drept cuvânt putem considera că soarta omenirii viitoare se află în mâinile acelora care sunt în stare să transmită generaţiilor de mâine raţiuni de a trăi şi de a spera” (Constituţia pastorală Gaudium et spes, 31).

Întâlnirea dintre generaţii poate să fie extrem de rodnică în vederea generării speranţei. Ne învaţă asta profetul Ioel în ceea ce – aminteam asta şi tinerilor de la reuniunea pre-sinodală – consider că este profeţia din timpurile noastre: „Bătrânii voştri vor avea vise şi tinerii voştri vor avea viziuni” (3,1) şi vor profeţi.

Nu este nevoie de argumentări teologice sofisticate pentru a arăta datoria noastră de a ajuta lumea contemporană să meargă spre împărăţia lui Dumnezeu, fără speranţe false şi fără a vedea numai ruine şi nenorociri. De fapt, sfântul Ioan al XXIII-lea, vorbind despre persoanele care evaluează faptele fără obiectivitate suficientă şi fără evaluare prudentă, a afirmat: „În actualele condiţii ale societăţii umane ei nu sunt capabili să vadă altceva decât ruine şi nenorociri; spun că timpurile noastre, dacă se confruntă cu secolele trecute, sunt complet mai rele; şi ajung până acolo să se comporte ca şi cum n-ar avea nimic de învăţat de la istorie, care este învăţătoare de viaţă” (Discurs pentru deschiderea solemnă a Conciliului al II-lea din Vatican, 11 octombrie 1962).

Aşadar a nu ne lăsa ispitiţi de „profeţiile de nenorocire”, a nu irosi energii pentru „a contabiliza eşecuri şi a reproşa amărăciuni”, a ţine privirea îndreptată spre binele care „adesea nu face zgomot, nu este temă a blog-urilor nici nu ajunge pe primele pagini”, şi să nu ne înspăimântăm „în faţa rănilor trupului lui Cristos, mereu provocate de păcat şi adesea de fiii Bisericii” (cf. Discurs adresat episcopilor numiţi recent participanţi la cursul promovat de Congregaţiile pentru Episcopi şi pentru Bisericile Orientale, 13 septembrie 2018).

Aşadar, să ne angajăm în încercarea de „a frecventa viitorul” şi de a face să iasă din acest Sinod nu numai un document – care în general este citit de puţini şi criticat de mulţi -, ci mai ales propuneri pastorale concrete, în măsură să realizeze misiunea Sinodului însuşi, adică aceea de a face să odrăslească vise, a provoca profeţii şi viziuni, a face să înflorească speranţe, a stimula încredere, a pansa răni, a împleti relaţii, a învia zori de speranţă, a învăţa unul de la altul şi a crea un imaginar pozitiv care să lumineze minţile, să încălzească inimile, să redea forţă mâinilor şi să inspire tinerilor – tuturor tinerilor, fără excepţie – viziunea unui viitor plin de bucuria Evangheliei. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

(preluare de pe www.ercis.ro)

Click to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

To Top