Share

Tweet

Share

Share

Email

Comments

Papa Francisc: Liturghie pontificală cu ocazia deschiderii celei de-a XV-a Adunări Generale Ordinare a Sinodului Episcopilor (3 octombrie 2018)

„Duhul Sfânt, pe care îl va trimite Tatăl în numele meu, vă va învăţa toate şi vă va aminti toate câte vi le-am spus eu” (In 14,26).

În acest mod aşa de simplu, Isus le oferă discipolilor săi garanţia că va însoţi toată opera misionară care le va fi încredinţată: Duhul Sfânt va fi primul ca va păzi şi va menţine mereu vie şi actuală amintirea Învăţătorului în inima discipolilor. El face în aşa fel încât bogăţia şi frumuseţea Evangheliei să fie izvor de bucurie şi noutate constante.

La începutul acestui moment de har pentru toată Biserica, în sintonie cu Cuvântul lui Dumnezeu, să cerem cu insistenţă Mângâietorului ca să ne ajute să ne amintim şi să reînsufleţim cuvintele Domnului care făceau să ardă inima noastră (cf. Lc24,32). Ardoare şi pasiune evanghelică ce generează ardoarea şi pasiunea pentru Isus. Amintire care să poată trezi şi reînnoi în noi capacitatea de a visa şi a spera. Pentru că ştim că tinerii noştri vor fi capabili de profeţie şi de viziune în măsura în care noi, de acum adulţi sau bătrâni, suntem capabili să visăm şi astfel să contagiem şi să împărtăşim visele şi speranţele pe care le purtăm în inimă (cf. Il 3,1).

Fie ca Duhul să ne dea harul să fim părinţi sinodali unşi cu darul viselor şi al speranţei, pentru ca să putem, la rândul nostru, să-i ungem pe tinerii noştri cu darul profeţiei şi al viziunii; să ne dea harul de a fi amintire activă, vie, eficace, care din generaţie în generaţie nu se lasă sufocată şi strivită de profeţii de calamitate şi de nenorocire nici de limitele, greşelile şi păcatele noastre, ci este capabilă să găsească spaţii pentru a înflăcăra inima şi a discerne căile Duhului. Cu această atitudine de ascultare docilă a glasului Duhului ne-am adunat din toate părţile lumii. Astăzi, pentru prima dată, sunt aici cu noi şi doi confraţi episcopi din China continentală. Să le adresăm lor căldurosul nostru salut de bun-venit: comuniunea întregului episcopat cu Succesorul lui Petru este şi mai vizibilă graţie prezenţei lor.

Uniţi în speranţă începem o nouă întâlnire eclezială capabilă să lărgească orizonturi, să dilate inima şi să transforme acele structuri care astăzi ne paralizează, ne separă şi ne îndepărtează de tineri, lăsându-i expuşi la intemperii şi orfani de o comunitate de credinţă care să-i susţină, de un orizont de sens şi de viaţă (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 49).

Speranţa ne interpelează, ne urneşte şi rupe conformismul acelui „mereu s-a făcut aşa” şi ne cere să ne ridicăm pentru a privi direct faţa tinerilor şi situaţiile în care se află. Aceeaşi speranţă ne cere să lucrăm pentru a răsturna situaţiile de precaritate, de excludere şi de violenţă, la care sunt expuşi tinerii noştri.

Tinerii, rod al multora dintre deciziile luate în trecut, ne cheamă să luăm asupra noastră împreună cu ei prezentul cu angajare mai mare şi să luptăm împotriva a ceea ce împiedică în orice mod viaţa lor să se dezvolte cu demnitate. Ei ne cer şi invocă o dăruire creativă, o dinamică inteligentă, entuziastă şi plină de speranţă, şi ca să nu-i lăsăm singuri în mâinile atâtor negustori de moarte care oprimă viaţa lor şi întunecă viziunea lor.

Această capacitate de a visa împreună, pe care Domnul ne-o dăruieşte astăzi nouă ca Biserică, cere – după cum ne spunea sfântul Paul în prima lectură – să dezvoltăm între noi o atitudine foarte precisă: „Fără ca cineva dintre voi să aibă în vedere numai ale sale, ci şi ale altora” (Fil 2,4). Şi în acelaşi timp ţinteşte mai sus cerând ca în umilinţă să-i considerăm pe ceilalţi mai presus de noi înşine (cf. v. 3). Cu acest spirit vom încerca să stăm în ascultare unii faţă de alţii pentru a discerne împreună ceea ce Duhul cere Bisericii sale. Şi asta cere de la noi ca să fim atenţi şi să ne îngrijim bine ca să nu prevaleze logica autoapărării şi a autoreferenţialităţii, care ajunge să facă să devină important ceea ce este secundar şi secundar ceea ce este important. Iubirea faţă de Evanghelie şi faţă de poporul care ne-a fost încredinţat ne cere să lărgim privirea şi să nu pierdem din vedere misiunea la care ne cheamă pentru a ţinti spre un bine mai mare care ne va folosi nouă tuturor. Fără această atitudine, toate eforturile noastre vor fi zadarnice.

Darul ascultării sincere, în rugăciune şi cât mai mult posibil lipsit de prejudecăţi şi condiţii ne va permite să intrăm în comuniune cu diferitele situaţii pe care le trăieşte poporul lui Dumnezeu. A-l asculta pe Dumnezeu, pentru a asculta cu El strigătul oamenilor; a-i asculta pe oameni, pentru a respira cu ei voinţa la care Dumnezeu ne cheamă (cf. Discurs la veghea de rugăciune ca pregătire pentru Sinodul despre familie, 4 octombrie 2014).

Această atitudine ne apără de ispita de a cădea în poziţii eticiste sau elitare, precum şi de atracţia faţă de ideologii abstracte care nu corespund niciodată realităţii oamenilor noştri (cf. J.M. Bergoglio, Meditaciones para religiosos, 45-46).

Fraţilor, surorilor, să punem acest timp sub ocrotirea maternă a Fecioarei Maria. Fie ca ea, femeia ascultării şi a amintirii, să ne însoţească pentru a recunoaşte urmele Duhului aşa încât cu grijă (cf. Lc 1,39), între vise şi speranţe, să-i însoţim şi să-i stimulăm pe tinerii noştri pentru ca să nu înceteze să profeţească.

Părinţi sinodali,

Mulţi dintre noi eram tineri sau făceam primii paşi în viaţa religioasă în timp ce se termina Conciliul al II-lea din Vatican. Tinerilor de atunci le-a fost adresat ultimul mesaj al părinţilor conciliari. Ceea ce am ascultat de la tineri ne va face bine să parcurgem din nou cu inima amintindu-ne de cuvintele poetului: „Omul să menţină ceea ce a promis când era copil” (F. Hölderlin).

Aşa ne-au vorbit părinţii conciliari:

„Biserica, timp de patru ani, a lucrat pentru reîntineri faţa sa, pentru a corespunde mai bine planului propriului Întemeietor, marele Viu, Cristos veşnic tânăr. Şi la sfârşitul acestei impunătoare «revizuiri a vieţii», ea se îndreaptă spre voi: pentru voi, tinerilor, mai ales pentru voi ea a aprins cu Conciliul o lumină, aceea care luminează viitorul, viitorul vostru. Biserica este doritoare ca societatea pe care voi vă pregătiţi s-o construiţi să respecte demnitatea, libertatea, dreptul persoanelor: şi aceste persoane sunteţi voi. […] Ea are încredere că voi […] veţi ştii să afirmaţi credinţa voastră în viaţă şi pentru că ea dă un sens vieţii: certitudinea existenţei unui Dumnezeu drept şi bun.

În numele acestui Dumnezeu şi al Fiului său Isus, noi vă îndemnăm să lărgiţi inimile voastre după dimensiunile lumii, să înţelegeţi apelul fraţilor voştri şi să puneţi cu ardoare energiile voastre tinere în slujba lor. Luptaţi împotriva oricărui egoism. Refuzaţi să daţi frâu liber instinctelor violenţei şi urii, care generează războaiele şi cortegiul lor trist de lipsuri. Fiţi generoşi, curaţi, respectuoşi, sinceri. Şi construiţi în entuziasm o lume mai bună decât cea actuală!” (Paul al VI-lea, Mesaj adresat tinerilor la sfârşitul Conciliului al II-lea din Vatican, 8 decembrie 1965).

Părinţi sinodali, Biserica vă priveşte cu încredere şi iubire.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

(preluare de pe www.ercis.ro)