Sinodul tinerilor

Pe cărarea discernământului

De Marcello Semeraro

În exortaţia apostolică Gaudete et exsultate papa prezintă discernământul ca o cărare care conduce la izvorul vieţii (cf. nr. 170), un ghid pentru a merge pe drumul corect. Şi nu este îndoială că este nevoie de asta, când toţi, mai ales tinerii, suntem expuşi unui zapping constant aşa încât „fără înţelepciunea discernământului putem să ne transformăm cu uşurinţă în păpuşi la bunul plac al tendinţelor momentului” (nr. 167). Aşadar, discernământul este necesar mereu: nu numai în „momente extraordinare, sau când trebuie rezolvate probleme grave, sau când trebuie să se ia o decizie crucială” (nr. 169).

Discernământul, ale cărui aspecte personal, pastoral, vocaţional, practic le-a indicat deja în Evangelii gaudium şi Amoris laetitia, în această exortaţie papa Francisc îl prezintă drept cale pentru a răspunde la chemarea divină la sfinţenie: exerciţiu mai ales necesar fie „atunci când apare o noutate în propria viaţă, aşadar trebuie să se discearnă dacă este vinul nou care vine de la Dumnezeu sau o noutate înşelătoare a duhului lumii sau a duhului diavolului”, fie atunci când, dimpotrivă, „forţele răului ne induc să nu schimbăm, să lăsăm lucrurile aşa cum sunt, să alegem imobilismul şi rigiditatea şi atunci împiedicăm ca să acţioneze suflul Duhului” (nr. 168). Este instrument de luptă pentru a-l urma mai bine pe Domnul, mijloc pentru a recunoaşte timpurile lui Dumnezeu şi harul său precum şi pentru a nu lăsa să cadă invitaţia sa de a creşte.

Există şi altceva, pentru că „discernământul ne conduce la recunoaşterea mijloacelor concrete pe care Domnul le predispune în misteriosul său plan de iubire, pentru ca să nu ne oprim numai la intenţiile bune” (nr. 169). Astfel Francisc ne învaţă că procesul de discernământ este şi un ajutor pentru a trece de la intenţii la fapte. Un vechi proverb ne spune că între a spune şi a face există în mijloc marea; dimpotrivă, papa explică faptul că „discernământul ne conduce la recunoaşterea mijloacelor concrete pe care Domnul le predispune în misteriosul său plan de iubire, pentru ca să nu ne oprim numai la intenţiile bune” (ivi).

Voinţa este ca eu să devin sfânt, scria sfântul Paul în 1Tes 4,3 şi sfântul Toma comenta: toate poruncile lui Dumnezeu au finalitatea de a fi sfinţi (Super 1 ad Thessalonicenses, cap. 4, l. 1). Însă, important este şi a cunoaşte cum să corespundem acestei voinţe a lui Dumnezeu, care este tocmai chemarea sa la sfinţenie. Cum pot eu, acum şi aici, să realizez voinţa lui Dumnezeu? În asta constă discernământul. Până la urmă, este tocmai această cunoaştere a lui aici şi acum care distinge discernământul de poruncă. Şi unul şi cealaltă au ca scop răspunsul la voinţa lui Dumnezeu, dar sub un punct de vedere diferit. De fapt, porunca indică voinţa lui Dumnezeu pentru toţi, mereu şi peste tot. Însă porunca nu reuşeşte să-mi spună cum pot eu să ajung la această întâlnire cu Dumnezeu. De fapt, porunca este pentru toţi şi mereu; însă eu sunt „în situaţie”. Aşadar, cum pot eu să ajung la ţintă? Cu discernământul, întocmai, care este un soi de „geo-radar”, care îmi indică unde pot pune picioarele, pentru a merge concret şi cu adevărat spre Dumnezeu; îmi sugerează unde şi cum să mă mişc, pentru a nu irosi, sau a face zadarnic drumul.

Sub acest punct de vedere, părinţii pustiului sunt peremptorii şi unanimi. Îi anticipează şi îi rezumă pe toţi Antonie cel Mare: „Există persoane care au uzat propriul trup în asceză şi care, neavând discernământ, au ajuns să se îndepărteze de Dumnezeu” (Serie sistematică, X, 1). De fapt, discernământul este acel „ochi interior” care, puţin câte puţin, îmi permite să observ realitatea şi s-o evaluez sub perspectiva Duhului. Scria Cassian: „Discreţia examinează fapte şi gânduri ale omului şi alege prudent pe cele care sunt de admis”. Adăuga şi că ea este timona vieţii şi concludea că pentru acest motiv poate să fie salutată mamă, păzitoare şi călăuză a tuturor virtuţilor (cf. Collationes, II, 2.4).

În Gaudete et exsultate papa explică faptul că discernământul spiritual nu exclude aporturile înţelepciunilor umane, existenţiale, psihologice, sociologice sau morale. Însă el le transcende pe toate pentru că în cazul nostru nu este vorba de a pune în joc „numai o bunăstare temporală, nici satisfacţia de a face ceva util şi nici dorinţa de a avea conştiinţa liniştită”: mai degrabă este vorba „de a întrevedea misterul proiectului unic şi irepetabil pe care Dumnezeu îl are pentru fiecare şi care se realizează în mijlocul celor mai variate contexte şi limite”. Francisc precizează şi că pentru discernământ nu sunt suficiente nici normele înţelepte ale Bisericii, pentru că este vorba despre un har. Până la urmă, discernământul conform Duhului, înainte de a fi o artă este un dar de cerut de la cel care scrutează adâncimile inimii noastre şi cunoaşte inima lui Dumnezeu (cf. nr. 170). Pentru a obţine un astfel de dar este nevoie, totuşi, de atenţie, care înseamnă aşteptare şi în acelaşi timp tensiune şi cerere. Aşadar, este oportună indicaţia care vine imediat la începutul secţiunii conclusive dedicate discernământului, unde papa aproape că prezintă căile necesare pentru a face un discernământ. De fapt, scrie că el „nu cere numai o bună capacitate de a raţiona şi de simţ comun, este şi un dar care trebuie cerut. Dacă cerem asta cu încredere de la Duhul Sfânt şi în acelaşi timp ne străduim să cultivăm asta cu rugăciunea, reflecţia, lectura şi sfatul bun, cu siguranţă vom putea creşte în această capacitate spirituală” (nr. 166).

Cu privire la aceste mijloace este necesar de adăugat ceva. Cât priveşte primul punct, Francisc avertizează explicit că în procesul de discernământ „nu este posibil să facem abstracţie de tăcerea rugăciunii prelungite pentru a percepe mai bine acel limbaj, pentru a interpreta semnificaţia reală a inspiraţiilor pe care credem că le-am primit, pentru a calma neliniştile şi a reface ansamblul propriei existenţe în lumina lui Dumnezeu” (nr. 171). Indică şi reflecţia şi pentru a înţelege ce se înţelege cu asta ne vom putea referi la o apoftegmă a părinţilor pustiului care avertizează: „A nu face nimic înainte de a fi examinat în inima ta dacă ceea ce urmează să faci este conform lui Dumnezeu” (Serie sistematică, XXI, 21). De fapt, marea trudă a discernământului se află tocmai aici. În el nu este suficient a evalua obiectiv bunătatea unei alegeri, sau a unei decizii care, până la urmă, sunt adesea neutre şi nu de puţine ori numai aparent bune. În schimb, ceea ce dă acţiunii noastre calitatea unei alegeri este intenţia. De la ea primeşte direcţia inima noastră şi ea lasă să se înţeleagă adevăratele motive pentru care se acţionează mai degrabă într-un mod determinat decât în altul. Aşadar, trebuie interogate mereu propriile gânduri; adică trebuie cântărite şi analizate, chiar şi atunci când ni se prezintă cu aparenţa frumosului, bunului şi chiar a sfântului. În acest mod se pune o pază pentru propria inimă. De fapt, noi înşine suntem portarii inimii noastre: chemaţi să ne îngrijim de inima noastră, să veghem asupra porţii de acces la interioritatea noastră. Cu rugăciunea şi reflecţia Francisc indică şi lectura. Cred că se referă fără îndoială la practica lui lectio divina, dar înţelege şi celelalte lecturi utile pentru creşterea umană morală şi spirituală. Îmbinarea între lectio şi alte lecturi este prezentă în mod obişnuit în tradiţia creştină şi nu se găseşte numai în regulile monastice. În Exerciţii spirituale în afară de lectura evangheliilor sfântul Ignaţiu sfătuieşte alte lecturi, precum Imitaţia lui Cristos şi vieţile sfinţilor şi sfântul Francisc de Sales o îndemna pe Filotea: „Nu vreau să te expediez în pustiu, dar cred că din când în când ţi-ar face bine să rămâi în camera ta, în grădina ta sau în altă parte, unde să-ţi fie posibil să reculegi duhul tău în inima ta şi să căleşti din nou sufletul tău cu propuneri bune şi gânduri sfinte, sau cu vreo lectură bună”.

Printre mijloacele necesare pentru a obţine şi a cultiva discernământul papa nu neglijează să adauge sfatul bun. Autogestiunea spirituală şi pretenţia de a fi maeştri nouă înşine este mereu alegere negativă; dacă nu din alt motiv, deoarece este contrară umilinţei, care induce mereu să recunoaştem că avem nevoie de ajutor pe drumul de aderare la voinţa lui Dumnezeu. O apoftegmă a părinţilor pustiului repetă că duşmanul de nimic nu se bucură mai mult ca despre cel care nu manifestă gândurile sale (Serie alfabetică, poemen 101).

Rămâne de adăugat o indicaţie generală: discernământul comportă mereu o luptă; este o luptă spirituală. Viaţa conform Duhului nu este niciodată o cale liniştită. Cel care se aventurează în ea ştie că trebuie să fie un luptător, conştient că prima armă de folosit împotriva vrăjmaşului şi aceea de care ispititorul se teme mai mult este Cuvântul lui Dumnezeu; viceversa, gândurile rele (loghismoi, cum le numea Evagriu) pot să seducă sufletul şi să-l slăbească dacă nu sunt susţinute de rugăciune. Sfântul Varsanufie din Gaza scria că „fără truda inimii nu vine pentru nimeni discernământul gândurilor” şi într-o altă scrisoare explica faptul că „a păzi inima înseamnă a avea mintea vigilentă şi lucidă a celui care este în război” (Epistulae, 265, 166).

În termeni de luptă este contextualizat şi citatul din sfântul Bonaventura, la care papa recurge ducând la capăt exortaţia sa. Învăţătorul serafic expunea cum cu ce logică (silogism, chiar) Cristos l-a învins pe diavol şi vorbeşte despre învierea sa, care frânge sigiliile mormântului şi depunând pânzele morţii manifestă misterele; concludea: „Aceasta este logica noastră, acesta este raţionamentul nostru de folosit împotriva diavolului care dispută încontinuu împotriva noastră” (Collationes in Hexaemeron, I, 30). Cu această trimitere papa vrea să ne înveţe că discernământul trebuie să fie desigur situat în logica Crucii: „Dacă unul asumă această dinamică, atunci nu lasă să se anestezieze propria conştiinţă şi se deschide generos la discernământ” (nr. 174); trebuie de asemenea exercitat în forţa învierii şi în felul acesta discernământul spiritelor „ne eliberează de rigiditate, care nu are spaţiu în faţa prezentului peren al Celui Înviat” (nr. 173).

(După L’Osservatore Romano, 21 iulie 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Click to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

To Top