Vocaţie

Să iubești!

Când Dumnezeu iubește, cheamă; omul când se lasă iubit, răspunde! Aceasta este, în esență, legea fundamentală a vocației, care nu este altceva decât o inițiativă de iubire a lui Dumnezeu și un răspuns de iubire al omului. Orice acțiune a lui Dumnezeu este precedată de iubire și derivă din ea: „Mai înainte de a te fi format în sânul mamei, eu te cunoșteam. Mai înainte de a fi ieșit din pântece, te-am consacrat și te-am pus profet peste popoare.” (Ier 1,5). Fiecare persoană, pentru simplul fapt că există, este chemată de Dumnezeu să fie după chipul și asemănarea sa într-un mod cu totul original și să exprime această asemănare prin felul său de a fi, prin alegerea valorilor, stilul de viață, modul de implicare, inițiativele pe care le ia, studiile pe care le face, meseria pe care o alege etc. Totul este cuprins în chemarea lui Dumnezeu! Așa cum cel care nu există încă este chemat la viață de iubirea lui Dumnezeu, tot la fel, orice chemare ulterioară este manifestarea iubirii sale, este grija Tatălui creator, care nu doar oferă existența, ci și încredințează un drum precis de-a lungul căruia se realizează propria împlinire și fericire.

Omul este chemat să îl iubească pe Dumnezeu cu întreaga sa ființă: „Să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău și din toată puterea ta!” (Dt 6,5). Iubirea față de Dumnezeu nu poate fi despărțită de iubirea față de aproapele: „Să-l iubești pe aproapele ca pe tine însuți” (Lev 19,18). Iubirea Tatălui se manifestă în mod deplin în persoana și misiunea lui Cristos: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (In 3,16). Învățatului legii, care îl întreabă pe Cristos ce trebuie să facă pentru a moșteni viața veșnică, Isus îi amintește ce este scris în lege, adică porunca iubirii față de Dumnezeu și față de aproapele, și îi cere, cu parabola samariteanului milostiv, să trăiască iubirea față de orice persoană: „Mergi și fă și tu la fel!” (Lc 10,37). Sfântul Paul, în „elogiul iubirii” (1Cor 13,1-13), trasează portretul creștinului care iubește după exemplul lui Cristos și prezintă iubirea ca principiu vital al relațiilor creștine și ca împlinire a așteptărilor omului: „Cea mai mare dintre toate acestea este iubirea” (1Cor 13,13).

Un tânăr care este convins că fericirea izvorăște din dragostea față de Dumnezeu și față de aproapele are mult curaj! Este mai ușor să străbați „căile bătătorite” ale indiferenței și ale egoismului, decât să îți „riști” viața pe culmile dăruirii și ale bunătății. Dar asta înseamnă a renunța înainte de a porni la drum, a capitula înainte să înceapă lupta, a tremura înainte ca aventura să înceapă. Din această aventură nu poate să lipsească răspunsul la chemarea de a deveni protagoniștii unei lumi noi. Atunci când tinerii nu vor mai dori să schimbe lumea va fi o adevărată tragedie! Ca să nu trăim această tragedie e nevoie ca tinerii să se lase pătrunși de bunătate. Tocmai de aceea e nevoie să fie invocat acest curaj al iubirii adevărate care se manifestă în dăruire:  „Doamne, lansează-ne în aventura milostivirii! Lansează-ne în aventura de a construi punți și de a dărâma ziduri (fie ele țarcuri sau garduri); lansează-ne în aventura de a-l ajuta pe cel sărac, pe cel care se simte singur și abandonat, pe cel care nu mai găsește un sens pentru viața sa. Lansează-ne să-i însoțim pe cei care nu te cunosc și să le spunem lent și cu mult respect Numele tău, motivul credinței mele.” (Papa Francisc la Ziua Mondială a Tineretului de la Cracovia).

Click to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

To Top