Vocaţie

Tu

Suntem foarte obișnuiți să ne adresăm lui Dumnezeu cu „tu”, să trăim cu mare familiaritate relația noastră cu creatorul nostru și al universului, cu Dumnezeul vieții, care l-a înviat din morți pe fiul său! Este o obișnuință normală, dar care nu ar trebui să excludă conștientizarea acestui mare dar pe care Dumnezeu ni-l face: să intre în dialog cu noi, să ne putem adresa ca unui prieten, să îl putem invoca drept tată, fără a avea rețineri în privința aceasta și fără a ne formaliza. Dacă ar fi să facem un studiu de istorie a religiilor, probabil nu am descoperi vreo divinitate, la care oamenii s-au închinat de a lungul timpului, care să permită o astfel de apropiere. Darul de a ne putea adresa la „per tu” lui Dumnezeu este semnul dragostei sale, a apropierii față de om.

Atunci când ne adresăm cuiva cu „tu” înseamnă că s-a instaurat o relație de apropiere. Dimpotrivă, atunci când folosim „dumneavoastră” dorim să arătăm respectul, însă este și manifestarea unei atitudini care indică o anumită distanță dictată de raporturile formale. În general, în familie adresarea este cu „tu” deoarece aici este leagănul relațiilor afective marcate de iubire, atenție reciprocă și împărtășire a trăirilor de zi cu zi.

Căutarea, descoperirea, nevoia, așteptarea unui „tu” uman și a unui „tu” divin sunt atât de intens prezentate de Sfânta Scriptură. Relația atât de apropiată dintre Dumnezeu reiese încă de la prima adresare a lui Dumnezeu către Adam: „(Tu) Poți să mănânci din orice pom din grădină, dar din pomul cunoașterii binelui și răului să nu mănânci…” (Gen 2,16). După primul păcat, Adam răspunde astfel lui Dumnezeu care îl caută: „Am auzit glasul tău în grădină, a răspuns el, dar mi-a fost teamă pentru că eram gol; de aceea m-am ascuns.” (Gen 3,10). Din acest moment, întreaga Sfântă Scriptură revelează acțiunea lui Dumnezeu pentru a restabili relația apropiată cu omul, la „tu per tu”, fără teamă, fără distanțe, fără trădări.

Două episoade din Noul Testament ne ajută în privința aceasta. Cristos îi întreabă într-o zi pe ucenicii săi: „Cine spune lumea că sunt eu?”. După diferite răspunsuri, Petru, dă răspunsul adevărat în numele tuturor apostolilor: „Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu!” (Mt 16,16). Petru ajunge să recunoască acest „tu” al lui Cristos după un timp în care l-a urmat, după un drum de discipol. Doar cine este capabil să lase totul și să îl urmeze pe Mântuitorul poate ajunge să se bucure de o relație atât de apropiată.

Un al doilea episod semnificativ este acela al întâlnirii dintre Isus cel Înviat și Maria Magdalena. Aceasta nu reușește să îl recunoască pe Isus, decât în momentul în care acesta o cheamă pe nume, când i se adresează la „per tu”. Acest fapt luminează inima și ochii Mariei Magdalena care îl recunoaște și îl adoră. Grădina mormântului gol devine un loc la vieții și al speranței. Doar cine este capabil să recunoască prezența și acțiunea continuă a Mântuitorului în propria viață poate să stabilească o relație de prietenie, dar care nu exclude adorarea divinității sale, fără ca acest lucru să împiedice apropierea.

Conştientizarea acestei apropieri a lui Dumnezeu ne poate ajuta să întărim legătura noastră cu cel care se face prietenul nostru și tovarășul de drum, bucuroși că putem să îi spunem „tu” cu toată sinceritatea!

1 Comment

1 Comment

  1. CRISTINA KOCH SMEU

    7 octombrie 2017 at 9:32

    ..TU.!

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

To Top