Jubileul Milostivirii

Sărbătoarea milostivirii

În articolul precedent despre milostivire, pornind de la premisa că avem nevoie să întâlnim în mod direct milostivirea lui Dumnezeu, să o simțim, să o putem „atinge” și să ne lăsăm atinși de ea, am văzut că sfânta Liturghie este un moment privilegiat care ne oferă această posibilitate. Acum dorim să ne oprim asupra unui al moment special al întâlnirii cu milostivirea lui Dumnezeu: sfânta Spovadă.

Măreţia milostivirii lui Dumnezeu trece dincolo de aspectul iertării, înseamnă mult mai mult decât acest lucru, însă pentru om experienţa eliberării de povara păcatului şi balsamul iertării este unică. Recunoaşterea propriilor greşeli, cererea de iertare, mărturisirea păcatelor şi efortul de a le repara nu sunt trăiri deloc uşoare! Totul se poate bloca, şi, de consecinţă inima noastră să devină din ce în ce mai împietrită, dacă nu avem curajul să recunoaştem limitele şi păcatele noastre. În faţa milostivirii lui Dumnezeu obstacolul nu este gravitatea păcatului omului, ci inima împietrită care nu are căinţă, iluzia nevinovăţiei sau chiar aroganţa unei perfecţiuni! În momentul în care recunoaştem că am făcut răul, simţim că avem nevoie de vindecarea sufletului, de vindecarea vieţii pentru a putea să o luăm de la capăt. Nimeni şi nimic nu ne poate oferi o eliberare şi o putere mai mare decât acelea pe care le primim când ni se spune: „Dumnezeu ţi-a iertat păcatele! Mergi în pace!” Iertare, eliberare, pace… Acestea transformă viaţa noastră. Iertarea este un dar al lui Dumnezeu; nu ne-o putem oferi noi. De aceea este nevoie să o cerem de la Dumnezeu celebrând sacramentul Spovezii. Nu putem să ne spovedim direct lui Dumnezeu, pentru că, de fapt, ne-am spovedi doar nouă înşine, iar cu noi suntem foarte indulgenţi şi înţelegători! Cristos a întemeiat acest sacrament cerând ca fiecare să mărturisească păcatele sale slujitorilor Bisericii: „Primiţi pe Duhul Sfânt. Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (In 20,22-23). În acest sacrament preotul îl reprezintă pe Dumnezeu şi reprezintă şi Biserica. Păcatele noastre sunt şi împotriva aproapelui, deci împotriva Bisericii, căreia îi cerem iertare în faţa preotului, cel care în numele ei oferă iertarea lui Dumnezeu.

Pe lângă refuzul de a recunoaşte propria greşeală sau de a accepta mărturisirea păcatelor în faţa preotului, în rândul tinerilor se întâlnesc alte două atitudini. Prima este aceea de a evita revenirea asupra păcatelor comise pentru a nu alimenta vinovăţia, iar a doua este starea de ruşine. Unii consideră că nu are niciun rost revenirea asupra greşelilor făcute („Ce a fost, a fost! Oricum nu se mai schimbă nimic!”). De fapt, orice rău făcut lasă o rană în inima şi în viaţa noastră. Orice om are nevoie să se elibereze de povara greşelilor ce apasă conştiinţa. În interiorul nostru nimic nu putem pune „sub preş”. Nu putem lăsa în urmă ca într-un glob de cristal răul făcut, pentru că ne va urmări ţi va fi mereu în faţa ochilor noştri. Totuşi, nu sentimentul vinovăţiei trebuie să ne împingă spre confesional, ci credinţa fermă că Dumnezeu atât de mult ţine la noi încât vrea să ne elibereze de tot ceea ce ne împiedică să fim împăcaţi, liniştiţi şi încrezători. Prin iertare El îşi manifestă întreaga sa milostivire. Chiar şi în faţa acestei imense bunătăţi este normal să simţim ruşine. Este semnul că suntem conştienţi de răul făcut, că nu ne putem mândri cu el, că am dori să nu se repete. Apoi, ruşinea ne face mai umili şi mai înţelegători cu cei de lângă noi care greşesc.

Pentru fiecare dintre noi sfânta Spovadă să devină o adevărată întâlnire cu milostivirea lui Dumnezeu, o adevărată sărbătoarea a iertării, o adevărată înviere!

Click to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

To Top